Filme, securişti, iepuri

Credinţa unui prieten de-al meu că Miss America ar fi căzut în fund la concursul din Mexico City, zilele trecute, din pricina primului Palme d’Or adus României de Cristian Mungiu mi-a stârnit zâmbetul acela care mi se întâmplă când unii poeţi cu talent puţin, dar cu frustrări susţin că Mircea Cărtărescu e un scriitor „umflat cu pompa“.
Pe Mungiu îl felicit din mers, dar temeinic, aşteptând cu interes „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Plasarea acţiunii în fostul regim a fost o carte câştigătoare, în 2007, şi pentru Florian Henckel von Donnersmarck, „Vieţile altora“ primind Oscarul pentru cel mai bun film străin. Şase ani a scris şi a lucrat la această poveste cinematografică regizorul german de care mă leagă doar coincidenţa: tatăl lui s-a născut tot în ’35, mama, tot în ’40. O poveste pe care – ca să ridic o minge la fileu comentariilor golăneşti – o plimbi puţin prin gură, înainte de a o înghiţi. Poate Corina are dreptate şi o anume încrâncenare ne face să ni se pară romanţată varianta (scrisă, în parte, la o veche mănăstire din Austria) despre agentul STASI, care, tot urmărindu-l pe scriitor, ascultând „Die Sonate von Guten Menschen“ şi citind Brecht ajunge să-i acopere protestul, descoperindu-şi conştiinţa. Altfel, lumea pe care filmul ne-o arată e familiară: posibilitatea de a alege între colaborare şi sinucidere (mi-am amintit de Mironel din „Amintiri în dialog“ – Matei Călinescu şi Ion Vianu), glumele (ca a Beatei Fredanov aşteptând un copil, în aceeaşi carte: „Dacă e băiat, îl fac tractorist!“), percheziţiile, interogatoriile, surprizele pe care ţi le poate aduce un banc despre conducătorul iubit, felul în care comuniştii te obligau la fericire: „Bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului!“ (cum zicea Ţuţea), toate astea erau vizibile şi în RDG. Poate avem şi noi securişti buni, care, după ’89, au ajuns poştaşi (ca al lor), dar la televizor îl vedem pe Corneliu Ciontu conducând echipa de tenis a parlamentarilor români într-un concurs al breslei, o altă diferenţă fiind atitudinea faţă de dosare. Scriitorul german nu doar că şi-l citea în ’92, dar primea şi un răspuns imediat (cu poză şi adresă) la întrebarea: „Cine este agentul HGW XX/7?“. Nu compar o realitate cu un film (care apasă liric, dar reconfortant pedala reconcilierii, finalul fiind foarte bun), mă gândesc însă la dezbaterile din colegiul CNSAS pe tema: a făcut X poliţie politică? Şi când se ajunge la vot iese cu 6-5 că da. Sau că nu. Îl ascult pe Dinescu povestindu-ne telegenic cum citise în dosarul unui scriitor că soţia l-a turnat. Pentru că respectivul condeier era bătrân, ca să-l protejeze de vreun atac, Dinescu nu i-a mai arătat hârtia cu pricina (Nu aş vrea să sufăr vreodată un asemenea  abuz din partea unui sufletist care crede că ştie ce îmi face rău şi ce îmi face bine).
Într-o vreme în care nu e tocmai limpede dacă (aici şi aiurea) serviciile secrete depind de voinţa politică sau o determină, pentru societatea românească lustraţia îmi pare necesară. Blândeţea ei, generală şi inevitabilă, îi sperie încă pe unii („Jos labele de pe biserică şi de pe armată!“, striga, anul trecut, tribunul Tudor. „E o ruşine că se umblă acum la dosare“, spunea şi Mircea Lucescu). Cred însă că ele vor ieşi până la urmă (inclusiv, dacă a existat, cel al lui Buzura – socrul şefului SRI), vor apărea şi listele cu ofiţeri, pentru că o cursă de fond nu are sens (nici în atletism) doar cu „iepuri“ de genul Paleologu şi Doinaş care i-ar urmări pe Adrian Păunescu şi Eugen Barbu.