Poveste cu greieri

Judecând după cozile din faţa fiecărui ghişeu, aş putea să cred că unii dintre funcţionarii Administraţiei Finanţelor Publice sunt mai norocoşi decât alţii. O zi lejeră părea să aibă doamna de la Asistenţa contribuabililor, pe care am întrebat-o unde pot plăti o amendă veche. „Nu ştiu dacă se mai încasează amenzi… Încercaţi în capăt!“, mi-a arătat către ghişeul cu cei mai mulţi solicitanţi. M-am aşezat la rând, am numărat cele 16 persoane din faţă şi am staţionat vreo zece minute, fără ca primeia dintre ele să îi fie rezolvată cererea. Din când în când, aruncam câte o privire doamnei care mă îndrumase, îşi ţinea obrazul în palma dreaptă şi, în lipsă de clienţi, contempla. Ne deosebeam (eu stăteam în picioare), ne şi asemănam (nici unul dintre noi nu ştia ce urma să îmi spună funcţionara de la ghişeu, cândva: puteam sau nu să plătesc acolo acea amendă?), iar ne deosebeam (ea primea salariu pentru felul în care mă asista).
Dacă mă gândesc la marea corupţie şi la nerăbdarea cu care unii politicieni sau sateliţi ai lor aşteaptă (pentru binele public?) fonduri europene, la banala neglijenţă în serviciu, nu lipsită de consecinţe (recentele accidente de pe Autostrada Soarelui, cei 100 de copii şi însoţitori din tabăra de la Năvodari internaţi în spital cu toxiinfecţii alimentare – în ţara acarului Păun, mă întreb cum s-a dovedit că exact cinci membri din personalul de la bucătărie nu s-au spălat pe mâini după ce au venit de la WC -, moartea fetiţei din Caracal, pentru că s-a apucat cineva să evacueze apa din ştrand etc.), aş putea să cred că unii sunt norocoşi că nu s-au născut în China. Acolo, Zheng Xiaoyu (demis, în iunie 2005, din fruntea Agenţiei de Stat pentru Siguranţa Alimentară şi a Medicamentelor şi condamnat la moarte în mai 2007 pentru luare de mită şi neglijenţă în serviciu) a fost executat zilele trecute, după ce judecătorul a decis că recunoaşterea culpei şi returnarea banilor nu sunt suficiente pentru a comuta pedeapsa. Nu ţin deloc o pledoarie pentru pedeapsa capitală, dar nici nu m-ar deranja dacă demnitarii noştri cu dosare groase de corupţie şi-ar mai şterge de pe chipuri zâmbetul şi, în loc să ne vorbească despre pensii şi despre irigaţii, ar cugeta la concepte de genul  „recunoaşterea culpei“ şi „returnarea banilor“. E drept că unii dintre magistraţi nu îi încurajează, că anchetatorii dispun uneori neînceperea urmăririi penale în astfel de dosare, la fel de uşor ca în cazul deţinutului (de la Timişoara, condamnat pentru omor) care l-a dat în judecată pe Dumnezeu pentru luare de mită şi înşelătorie, căci, în ciuda contractului de la botez, L-a lăsat pradă Satanei.
„Vezi ce frumoasă este viaţa, uneori?“, îmi spun, ca Babi, după povestea: „Pe dreapta era un depozit de parfumerie… din ăştia de paciuli, pe stânga, un depozit de chimicale, viitorul dero. De la dero încolo, mai în faţă un pic, era prima berărie din Craiova unde se bea la halbă, pe trotuar, pe vremea lu’ nea băiatu’. Cea mai mare plăcere a noastră era să stăm acolo, la Cofiţa, şi să ne uităm… Ăia de la dero descărca, muncea, ăia de la parfumerie descărca, muncea! Nu există satisfacţie mai mare decât să-i vezi pe unii muncind, în timp ce tu stai cu o bere de trei lei jumate în faţă!“. E de înţeles mulţumirea unui judecător care „bea o bere“, anulând dintr-un condei munca de ani de zile a poliţiştilor, a agenţilor serviciilor secrete, a procurorilor, muncă plătită din bani publici. Ca şi berea. (Prima, căci mereu se găseşte unul care să mai dea un rând).