Nu numai presa este – suntem în toiul verii – în căutare de subiecte, dar şi politicienii. Ei sunt foarte preocupaţi de întrebarea: cu ce să atrag atenţia? Cum să facă să nu îi uite lumea pe durata vacanţei. Şi lumea, ce să facă şi ea, după şase luni de scandaluri, de crize, de polemici, de campanie, de referendum şi alte drăcii, se cam dezinteresează de biata viaţă politică. Este efectul natural al unei suprasolicitari în mass-media, care acum se resimte. Are ca efect pervers saturaţia, lehamitea publicului faţă de politicieni, de declaraţiile şi controversele lor. Nici nu prea cred că politicienii vor reveni prea curând în graţiile publicului. Cred că în campania pentru europarlamentare va fi un dezinteres de proporţii, care se va vedea şi în ziua votului printr-un absenteism mai mare de 55-60 de procente. Prezenţa la urne va fi anemică. Deşi normal ar fi să fie pe dos, dat fiind că este pentru prima data când votăm pentru Europa. Măcar curiozitatea, ineditul afacerii ar trebui să anime electoratul; ceea ce nu cred că se va întâmpla. Şi asta pentru că în prima parte a anului politicienii au abuzat masiv de mass- media, au ocupat nepermis de mult spaţiul public. Ideea că reclama, autoafişarea, prezenţa pe canalele teve, apariţiile pe prima pagină cu foto sau replici fac totul macină serios mintea politicienilor. Ei se gândesc mai ales la imaginea lor, şi infinit mai puţin la agenda cetăţeanului… Nu contează ce spui, ce convingeri ai, ce program ai, ce vrei să faci. Contează să fii pe sticlă chiar dacă spui prostii, repeţi papagaliceşte ce a spus şeful de partid, ministrul şi alţi băgători de seamă.
Unii apar la televizor şi vorbesc singuri, nu urmăresc întrebările moderatorului şi nici ce spun partenerii de discuţie. Vorbesc ca o moară stricată, macină la vorbe fără sens, ca după câteva secunde să te enervezi şi să muţi pe alt canal. Dar nu ai scăpat. Dai de alte mutre cu acelaşi repertoriu. Adesea- când se înregistrează emisiunile- vezi aceleaşi mutre pe mai multe posturi teve. Asta e culmea ubicuităţii. Un fel de obsesie, de provocare. Ceauşescu se visa aşa, să apară tot timpul peste tot. Avea la dispoziţie TVR şi Scânteia. Cam sărac, faţă de ce se întâmplă azi, când politicienii au la îndemână câteva zeci de televiziuni, centrale şi locale, şi sute de cotidiene şi săptămânale. Aşa că iese un galimatias de ţi-e mai mare dragul. Un cor pe mai multe voci spunând acelaşi lucru. Nu se aude nimic pentru că nu ascultă nimeni pe nimeni. Vorbesc unii peste alţii, ca să treacă vremea şi să facă frumos sluj la conducerea superioară a partidului, ca să îi pună apoi în posturi înalte. Ca răsplată a bravurii dovedite în lupta deschisă cu duşmanul. Adică politicieni din alte partide. Rivalii, duşmanii, adversarii, preopinenţii. Televiziunile, mai ales talk show-urile, au devenit un câmp de luptă unde unii şi alţii îşi arată muşchii. Toată presa arată cam aşa. Polemica a devenit măsura devotamentului şi abilităţii politice. Compromisul, negocierea, decenţa par scoase din arsenalul aleşilor noştri.
Că totul se reduce la imagine s-a văzut şi în ultima dispută. După ce guvernul şi parlamentul au trecut legea pensiilor, Băsescu s-a considerat ameninţat. A venit cu povestea cu educaţia. A polarizat din nou lumea, spunând că nu sunt bani. În primul pas. Apoi a aruncat pe piaţă tema educaţiei. Spunând că nu sunt bani şi pentru una şi pentru alta. Prioritatea lui zero este educaţia, adică tânăra generaţie. Nu avem bani pentru pensionari, pentru bătrâni. Mai important este să investim în cei tineri, pentru viitorul ţării? A fost vorba doar de disputa între grupurile politice, de a acapara electoratul. Dacă guvernul, liberalii, parlamentarii au câştigat puncte, dând o lovitură de imagine cu pensiile, de ce să fie Băsescu piua a doua? A intervenit în joc cu altă temă, care să îi aducă electorat. Problema nu este pentru protagoniştii disputei pensiile vs. educaţia, ci dorinţa de a câştiga voturi în campaniile electorale care se apropie. De fapt cui îi pasă?
