Se apropie alegerile locale şi multe spirite se încing. România se normalizează şi din acest punct de vedere. În toată lumea civilizată (nu ştiu ce spune expresia aceasta, dar aici este un înlocuitor pentru „lumea care are statistici credibile“), participarea la vot este mai mare la alegerile locale decât la cele parlamentare şi mai mare la parlamentare decât la europarlamentare. În România, până în 2004, a fost pe dos. Cei mai mulţi electori se numărau la alegerile prezidenţiale, urmau parlamentarele şi abia pe locul al treilea alegerile locale. În 2004 au început să se vadă semnele unei schimbări. Aşa că ne aşteptăm ca la alegerile locale din iunie 2008 să înregistrăm mult mai mulţi electori decât la referendumul pentru demiterea preşedintelui (opt milioane) sau la alegerile pentru europarlament – probabil 8,5 milioane de electori.
Aşa trebuie să fie. Oricum ar fi gestionată ţara sau Uniunea Europeană, apa pe care o bei de la robinet este asigurată de serviciile locale, iar ea poate fi bună de băut sau plină de bacterii – cum este cea din celebrul cartier Pipera, cartier de bogătaşi, dar care nu are canalizare, iar apa de la robinet nu a primit nici măcar calificativul de apă industrială.
Oricine ar fi ministru de interne, copiii tăi fac baie în râul care curge la marginea oraşului, iar acesta poate fi poluat pentru simplul fapt că oraşul tău nu are o staţie de epurare, deversând toate lichidele urbane direct acolo unde faci baie, ieşi la un grătar sau prinzi un peşte pe care îl coci pe tablă pentru saramură. Nu obosesc să spun că Bucureştiul este singura capitală europeană care nu are staţie de epurare, aruncând toate dejecţiile urbane într-un canal colector care curge pe sub râul Dâmboviţa. Bucureştenii au avut primari comunişti, liberali, democraţi, dar nici unul nu a avut puterea să construiască o staţie de epurare (adică nişte bazine de beton cu pompe, să nu cumva să credeţi că este vreo rachetă cu trei trepte), în aşa fel încât Dunărea să nu mai primească la Olteniţa un râu negru cu resturi pe care nu le listez aici, că poate nu aţi mâncat dimineaţă. Iar 200 de kilometri mai jos, în Delta Dunării, se pescuiesc sturioni ale căror icre negre se vând cu 2.000 de euro kilogramul… Naturale şi de lux…
Oricine ar fi prim-ministru, serviciile publice locale de transport, parcările, parcurile, clădirile şcolare şi spitaliceşti, creşele, grădiniţele, aprobările pentru construcţii, gunoaiele şi multe altele sunt în mâna aleşilor locali. De ei depinde dacă oraşul e curat sau murdar, dacă gunoaiele se reciclează sau nu, dacă echipele sportive ale oraşului te fac să te mândreşti sau să te ascunzi, dacă apa e potabilă sau nu, dacă ai canalizare sau fosă septică, dacă şcolile arată ca după ciuma lui Caragea, dacă te încălzeşti cu lemne şi cărbuni sau cu gaze (scumpe, dar ce comode!)…
De aleşii locali depinde dacă oraşul tău primeşte oaspeţi de vază sau numai pe Ioan Talpeş şi Cosmin Guşă, dacă ai teatru, săli de expoziţie şi arhitecţi creativi. Tot de aleşii locali depinde dacă ţi se retrocedează casa şi terenul la care ai dreptul sau dacă trebuie să le vinzi înainte de a le primi de la primărie, cum cere obiceiul pământului în mai toate primăriile din ţară.
Din aceste cauze şi multe altele, alegerile locale mobilizează oamenii mai mult decât cele parlamentare, prezidenţiale, europarlamentare, referendumuri (ar trebui să scriu referrenda, pluralul latinesc) şi nu mai ştiu ce alte chemări la vot. Dacă aşa se va întâmpla în 2008, atunci mai avem doar o etapă pentru a fi cu adevărat în rândul naţiunilor civilizate. Importul de candidaţi.
Peste tot în Europa, când se apropie alegerile locale, echipele politice ale partidelor încep să caute candidaţi. Arareori îi găsesc pe plan local, căci cine a vrut să facă politică s-a dus deja parlamentar, consilier, secretar de stat sau ministru la „centru“. Şi începe ceea ce în fotbal se numeşte sezonul transferărilor. Foşti miniştri, secretari de stat, jurnalişti de prestigiu, mari figuri publice încep să primescă vizite ale unor echipe politice locale cu lista de avantaje. Dacă vii candidat de primar la noi, atunci îţi dăm casă, masă şi fata negustorului de oi de soţie, bere gratis la birtul din centru şi călătorii cu taxiul local fără chitanţă… Nu glumesc. Am asistat la aşa ceva în sudul Angliei în primăvara lui 1997, când am fost luat pe sus de echipa laburiştilor şi dus la casa de vacanţă a unui fost ambasador britanic în Polonia cu sarcina precisă să-l convingem să candideze pentru funcţia de primar. Omul ne-a primit foarte serios, de parcă era vorba de transferul lui Hagi de la Galatasaray la Real Madrid. După ce a spus da, ne-am aşezat în grădină în jurul grătarului (cu cârnaţii aceia englezeşti care nu se pot mânca, asezonaţi cu roşii şi ciuperci coapte pe jumătate… noroc că berea era englezească…) şi vreme de două ore s-a discutat punct cu punct programul de campanie: unde merge, cu cine merge, ce se face dacă se câştigă, cine vor fi şeful şcolii, şeful curăţeniei, şeful nu ştiu cărui serviciu local, pe cine va aduce în vizită, cum se vor atrage firmele etc. La un moment dat mă pierdusem, nu mai pricepeam nimic din ce se discuta. Când am plecat, l-am întrebat pe şeful laburiştilor locali de ce iau un jucător de import şi nu promovează pe cineva local. Iar acesta mi-a răspuns foarte serios: „Oh, costă mai ieftin, ştie mai multe, e mai uşor de înlocuit“.
Ca la şcoală. Trei sute de ani de democraţie într-un răspuns de cinci secunde.
