Greu e să ne înţelegem cu ungurii ăştia ai noştri. Când s-a făcut ultimul guvern au cerut posturile care dispuneau de cele mai multe fonduri europene şi le-au căpătat. Ai fi zis că se vor cârpi cu ele pe unde vor putea şi nu o să mai auzim de ei pe la ştiri. Dar iată, poftim! Şeful statului nu are ce face şi, în loc să îşi facă o vacanţă discretă, preferă să o umple cu declaraţii despre locul lui de concediu, Ţinutul Secuiesc. Nu contează ce a mai vrut el să spună şi dacă a avut sau nu dreptate, chestia inflamează pe toată lumea şi până la urmă se găseşte Consiliul Judeţean Covasna să pună un panou cu Ţara Secuiască la marginea drumului. Eternii comici de la Partidul Conservator pun şi ei alături un contrapanou. Ministrul transporturilor, în loc să îşi vadă de autostrăzile lui, anunţă ziua şi ora când va trimite trupele să-l dea jos. Şi iată cum din prostie şi ca să se vadă oamenii politici la televizor reinflamăm un conflict demult amorţit.
Dosarul secuiesc cuprinde două teme mari, care numai din superficialitate pot fi considerate perfect corelate, astfel ca rezolvarea temei 1 să rezolve şi tema 2. Prima temă este lipsa de dezvoltare a acestor două judeţe, unde vezi cu ochiul liber ce prost gestionar a fost statul român de tranziţie: drumurile mizerabile, infrastructura turistică atâta câtă era de pe vremea socialismului degradată şi aceea, cozile la medicamente subvenţionate, căruţe pe drumul naţional amestecându-se la tot pasul cu maşini cu număr de Ungaria. Chiar dacă autorităţile locale, sau mare parte din ele, sunt formate din maghiari, drumurile, turismul şi sănătatea sunt gestionate de la nivel naţional şi exasperarea oamenilor de acolo este de înţeles. Secuii nu sunt singurii sătui de proasta gestiune şi convinşi că dacă ar deveni complet autonomi le-ar merge mai bine. Ce, eu nu aş vrea să decupez bulevardul Lascăr Catargiu din Bucureşti de la Piaţa Victoriei la Romană şi să îl gestionăm noi, locuitorii? Imediat am interzice firmei Euroconstruct să ne mai scoată bordurile, celor străini de zonă să mai parcheze pe trotuarele noastre, primului-ministru să ne mai bâzâie cu coloanele lui oficiale de maşini de cinci ori pe zi şi tuturor celor care nu pot merge din nordul în sudul oraşului decât prin centru le-am cere să ne plătească taxă de trecere, din care să plătim refacerea bucăţii noastre de mic Paris aşa cum a fost. Dumneavoastră nu aţi vrea ceva similar, oriunde v-aţi găsi? Recunoaşteţi că un stat care gestionează aşa de prost ca al nostru – dar bani ştie să ne ia – îşi pierde dreptul la loialitatea oamenilor. Din punctul acesta de vedere, secui suntem cu toţii!
Dorinţa de a te autoguverna nu are însă doar justificare pragmatică. A doua parte a dosarului secuiesc e naţionalismul. Politicienii maghiari, că sunt radicali sau udemerişti, se complac în a cultiva naţionalismul local. După ei, regiunea nu e una săracă, pe la nivelul Botoşaniului, ci una bogată şi frumoasă, jumulită de statul de la Bucureşti. Degeaba le arăţi că judeţele astea primesc mai mulţi bani de la Bucureşti decât dau pe taxe şi că dacă ar căpăta autonomie, cel puţin la început, ar avea de suferit financiar, nu de câştigat. Ei vor să se conducă singuri, să nu mai fie conduşi de români şi pentru asta sunt dispuşi să plătească din buzunar la o adică. Ce vor naţionaliştii maghiari este o regiune în care să fie şefi la ei acasă – că sunt în regiunea aceea la ei acasă, nu ne-au ocupat pe noi, să fie clar – să înveţe româneşte numai dacă vor, să aibă o administraţie de limbă maghiară, tot ceea ce îşi doresc şi alte minorităţi emancipate politic din lume, din Quebecul canadian în Catalonia spaniolă. Şi ce vor românii este exact să nu îi lase să facă asta, folosind drept pretext pe puţinii români care trăiesc acolo şi pretinsa lor discriminare. Oriunde am trăi în România, naţionalismul nostru ne face să vrem să fim noi şefi peste tot, deşi cred că mulţi români nici nu au călcat vreodată prin acest ţinut, locuit în proporţie de peste 90% de maghiari.
Dacă prima temă e greu de rezolvat, a doua este, după părerea mea de cercetător în problema naţionalismului, nerezolvabilă. Oricum, e o iluzie că, dacă o rezolvăm pe prima (dezvoltarea), se va rezolva şi a doua de la sine (naţionalismul ambelor părţi). Am discutat cu sute de oameni de toate categoriile sociale când am scris cartea mea „Transilvania subiectivă“ (Humanitas, 1999) şi cu mulţi alţii din afara ţării noastre pentru cartea mea „Naţionalismul după comunism“ (CEU Press, 2004). Am ajuns la un set de rezolvări mai mici, dar nu îmi fac nici o iluzie, nu există nici o „mare“ rezolvare acolo unde un grup naţional emancipat politic vrea cu tot dinadinsul să se autoguverneze. Uitaţi-vă la Kosovo. La ce le-a servit sârbilor că i-au discriminat pe albanezi, i-au reprimat şi când nu au mai avut altă soluţie au încercat să îi scoată din casele lor? Nu au făcut decât să agraveze problema. Fără intervenţia lor, Kosovo era cel mult autonom: cu ajutorul lui Milosevic, Kosovo va fi independent.
Dacă vrem să nu ajungă vreodată ţinutul secuiesc precum Kosovo, trebuie să penalizăm drastic pe aceşti luptători în panouri, pe aceşti politicieni iresponsabili ai noştri, maghiari şi români. Că nu societatea civilă din Covasna a ridicat acel panou şi nu contrasocietatea civilă românească l-a dat jos. Şi de o parte, şi de alta doar oameni politici care vor să se afirme au deschis şi inflamat scandalul. Pe aceştia nu trebuie să îi mai votăm. Toţi cei care zilele astea, în loc să minimalizeze incidentul, l-au umflat cu pompa sunt pur şi simplu iresponsabili şi nu merită să li se mai dea alte ocazii să se joace cu focul.
