Ţara privată merge bine. Investiţiile străine continuă să vină şi, dacă acceptăm să lucrăm pe aceleaşi salarii ca până acum, vor veni în continuare. Oamenii continuă să găsească de lucru în Europa şi să îşi cheltuiască banii la mall-urile de acasă. Anii buni din urmă îşi spun cuvântul şi avem circa jumătate din români mulţumiţi de nivelul lor de trai, mai mulţi decât au fost toată tranziţia. Şi numărul lor e în creştere.
Ţara publică merge prost însă. Chiar pentru cine nu locuieşte în sectorul 1 al Capitalei, războiul gunoaielor dintre primării a arătat elocvent unde a murit Alianţa D.A. şi cine a asasinat-o. Dacă s-a ajuns să ne luptăm în gunoaie şi să lăsăm centrul Capitalei să sufere doar pentru chestiuni de orgoliu de partid, ne-am consumat timpul de guvernare. Acasă, şi să vină alţii mai responsabili, că aşa nu mai merge!
Nu avem o schiţă realistă de buget, dar mai-marii politici se înghesuie la Mănăstirea Secu la o sanctificare care s-ar putea petrece şi fără ei. Că preşedinţii şi prim-miniştrii nu au atribuţii în materie de sanctificări, ci în cu totul altă parte. Sanctificarea mai e şi la Secu, fieful părintelui Cleopa, al cărui manual de exorcizare l-a dus drept în puşcărie pe amărâtul de popă de la Tanacu, care nu a vrut decât să aplice ce i se părea literă de evanghelie şi s-a trezit cu un cadavru şi o condamnare. Iaca aşa, între mondenităţi şi fapte diverse, se profilează o politică de lumea a treia într-o ţară care se străduieşte să devină europeană.
Care e alternativa însă? Vezi cu ochiul liber ineficienţa din ţara publică şi enorma risipă de resurse şi de timp dacă şofezi puţin pe şoselele patriei. Aţi trecut recent prin Sibiu, capitala noastră culturală europeană? Sunteţi norocoşi dacă aţi putut ajunge acolo şi dacă aţi scăpat nevătămat de pe centura oraşului. Deşi s-au concentrat acolo atâtea resurse, Sibiul arată ca şi cum s-ar pregăti să fie capitală culturală peste zece ani, nu în acest an, care deja s-a cam terminat turistic, după ce foarte puţini străini au ajuns acolo. Mai multe primării au rămas fără bani de salarii, după ce ne-am lăudat anul trecut cu marele nostru pachet de descentralizare. Descentralizare cu picioarele, acesta e numele ei, că altfel e greu de înţeles de ce, atunci când ai mai mulţi bani ca oricând, eşti atât de stângaci în a-i cheltui. Peste toate, arta noastră pare să rămână aceea a schimbărilor puţine în realitate, dar numeroase pe hârtie: cad pe capul nostru noi legi din toate direcţiile, care schimbă nu legi ceauşişte, ci legi de acum câţiva ani, care au fost şi ele, la vremea lor, lăudate ca şi acestea, ca mari progrese menite să schimbe radical faţa realităţii dintr-un domeniu. Frenezie legislativă şi blocaj de implementare. Cam aşa arătăm.
Vestea bună e însă că ne aşteaptă o moţiune de cenzură din cauza căreia guvernul ar putea pica. Dar vestea rea este că aceasta nu va aduce mari noutăţi nici dacă trece, pentru că nu s-a lucrat cu bună credinţă la construirea unei alternative politice. Şi cum s-ar putea? Dacă două partide apropiate ideologic, ca liberalii şi democraţii, au fost atât de sectari şi lacomi că au ajuns să se certe de la gunoaie, cum ar putea altă combinaţie, şi mai laxă ca program, de exemplu PSD-PNL sau PSD-PD, să aducă vreo schimbare în bine? Căderea guvernului liberal ar însemna că nu vor mai avea doar liberalii monopolul la tot felul de şmecherii, ceea ce în principiu e un lucru bun. Preferăm pluralismul în orice fel monopolurilor. Dar am prefera un pluralism care să nu fie o împărţire a pieţei între bande, un pluralism în care partenerii să se controleze între ei, nu să se blocheze sau să trişeze. Care sunt şansele noastre de a căpăta un guvern nu doar format din alţi oameni, dar care să funcţioneze altfel decât ultimele două guverne prezidate de Călin Popescu Tăriceanu?
Dacă alegerile anticipate nu sunt acceptate, şi dacă partidele nu vor decât un guvern politic, aceste şanse sunt nule. Intrăm într-un an de feroce campanie electorală, în care cine e la putere va cheltui aberant doar ca să fie ales sau reales. Dacă nu putem ţine alegeri acum, ceea ce ar fi preferabil, măcar să cădem de acord pe un guvern de tehnocraţi, cu un program minimal. Apelul PSD să se ajungă la înţelegere pe un program are sens, dar numai dacă înţeleg şi ei că acest program nu poate fi decât unul de bază, care să ţină ţara în mers un an, până la viitoarele alegeri generale, şi să aibă o abordare austeră a cheltuielilor publice. Un an auster, cu puţine legi noi şi puţine cheltuieli noi, asta e ceea ce ne trebuie, în timp ce partidele îşi schimbă legea electorală şi poate negociază nişte alianţe mai substanţiale ca data trecută. Altfel, nu vom face decât să continuăm ciclul iresponsabilităţii actuale, când avem un buget pe care orice partid are dreptul să-l cheltuiască, dar nimeni nu are obligaţia să îl umple.
