De ce nu ne-or iubi irakienii? Stăm acolo, la peste 40 de grade, încercând să facem ordine în ţara lor amărâtă, şi văd într-un sondaj BBC de săptămâna trecută că 57% din ei cred că e OK să fim luaţi drept ţinte de insurgenţii locali, împreună cu aliaţii noştri. 48% cred că e OK să fim chiar ţintele atacului al-Qaeda. În condiţiile în care aceşti oameni nu au impresia că în Irak ar fi vreun război civil, ci unul de eliberare, şi noi suntem primii de care trebuie să se elibereze (sub 20% au remarcat că şi Iranul, şi Siria mai încurcă pe acolo), situaţia trupelor de eliberare mi se pare că devine într-adevăr o situaţie de trupe de ocupaţie, greu de susţinut. Sprijinul pe care îl dăm guvernului care a fost ales în mod liber de irakieni e subminat chiar de prezenţa noastră, aceşti oameni fiind ţinte doar pentru că ei cooperează cu noi. Şi nu doar ţinte pentru terorişti, deşi şi asta e foarte serios, dar mai ales ţintele oprobriului public, din câte se vede prin sondaje, ca vânzători de ţară. Nu mă mai mir că majoritatea parlamentului irakian ales a ajuns să rezide prin străinătăţuri; chiar nu e de stat la Bagdad. La concluzia asta au ajuns şi democraţii americani, care s-au dezlănţuit săptămâna asta contra lui George W. Bush, pledând pentru o retragere masivă şi imediată din Irak. Chiar dacă nu au reuşit, toate talk-show-urile şi emisiunile umoristice au făcut bancuri pe seama generalilor din Irak şi a preşedintelui, săpând şi mai mult la încrederea publicului că rezistenţa eroică din Irak mai serveşte la ceva. În acelaşi timp, două treimi din publicul irakian crede că prezenţa coaliţiei face rău, nu bine, securităţii în Irak. Or simţi ei ceva.
Nu mai încape nici o îndoială acum că operaţia invadării Irakului a fost, din punct de vedere al planificării, o enormă greşeală. Nu aş vrea să iau partea celor care spun că în schimb Iranul trebuia invadat, remarc doar că mai mulţi prieteni ai americanilor, printre care generali britanici, au început să ne spună adevărul despre superficialitatea planului de după invazie, despre puţinătatea resurselor şi erorile de gândire. Ca să dau doar un exemplu, cine, după părerea americanilor, urma să protejeze frontierele de mii de kilometri ale acestei ţări a doua zi după căderea Bagdadului, de aceşti simpatici vecini numiţi Siria şi Iran? Poate au crezut că grănicerii lui Saddam vor veni la slujbă, ca de obicei, în loc să se ascundă pe undeva aşteptând să vadă cum evoluează lucrurile? Nu are sens să ne plângem acum că intră insurgenţii prin toate colţurile, ne-am făcut-o cu mâna noastră.
Bineînţeles, cititorii pot spune că există o soluţie simplă. Să-i lăsăm acolo pe americani şi să ne vedem de treabă; în fond, suntem un partener minor al coaliţiei, nu ne-au ieşit afacerile cum am sperat, dar măcar să plecăm cât nu avem atentate în România şi nu am avut nici pierderi. Acest punct de vedere are destul de mult sens. Dacă în Afganistan bătălia are şanse, şi e chiar pe muchie, merită să rămânem în ea, mai ales că acolo NATO conduce operaţiile; prezenţa noastră în Irak nu mai serveşte prea mult. Eu cred că americanii nu trebuie să plece, deşi au intrat într-o situaţie irezolvabilă. Plecarea înseamnă realmente oferirea către al-Qaeda a unui teritoriu mai aproape de Vest decât Afganistanul. Problema e că acest război nu se poate duce pe faţă şi cu trupe regulate cum îl duc ei, mai ales dacă se va prelungi, şi cred că strategii americani trebuie să caute forme legale şi financiare să subcontracteze Irakul, să păstreze ceva sprijin oficial doar pentru guvernul local, dar lupta cu teorismul să fie dusă de intermediari contractaţi, nu de trupe regulate care au nevoie de aprobarea congresului pentru tot ce fac. Desigur, precedentele încercări de acest gen în America Latină au avut o presă îngrozitoare, dar situaţia de azi cere alt tip de soluţii, inovative, şi când vor veni democraţii la putere vor fi chiar ei forţaţi să vină cu ceva nou. În ceea ce ne priveşte, da, să ne retragem, discret, păstrând doar o prezenţă simbolică. Suntem singura ţară europeană care are un arab drept secretar de stat (doctorul Arafat); mai bine ne promovăm ca exemplu al integrării acestei comunităţi la noi, că e mare nevoie de exemple de succes în Europa, decât ca adjuncţi ai americanilor în planul de făcut ordine globală.
Ministrul apărării american, Donald Rumsfeld, a făcut celebra remarcă, în 2003, când a fost întrebat ce vor face irakienii după căderea lui Saddan Hussein, că se vor descurca precum românii după ce a căzut Ceauşescu. Remarca proiecta un fel de frăţie între cele două popoare asuprite, revendicată şi de diverşi lideri de opinie români în zilele acelea, când noi consideram că e perfect legitim să invadezi o ţară străină ca să răstorni un dictator. Când mă uit azi la opinia publică irakiană şi văd că americanii sunt consideraţi de vină pentru toate, îmi amintesc destul de mult de România anilor ’90, în care pentru mulţi Coposu era de vină că veniseră minerii şi-i devastaseră sediul. Da, Irakul seamănă mult cu România anilor ’90, cu confuzia totală a valorilor de atunci. Cu câteva importante diferenţe: în România nu erau arme şi vecinii noştri erau Moldova şi Ungaria, nu Iran şi Siria. În rest, dl. Rumsfeld a avut dreptate în principiu, greşind mai ales proporţiile. Dar proporţiile contează al dracului, după cum se vede.