Scandalul politic românesc care ne asurzeşte de ani buni a îngropat în uitare soarta românilor din teritoriile de la sud de Dunăre, Ungaria şi Ucraina, iar românii din Basarabia aproape că sunt priviţi la nivel oficial ca fiind alt popor. Entuziasmul cu care se reaprinseseră idealurile făuririi României Mari la începutul anilor ’90 a murit, loiali cauzei mai sunt doar câţiva români, şi aceştia risipiţi prin Biserică, prin presă, eventual prin mediul politic. Totuşi, acum câteva zile am trăit o experienţă care mă determină să fiu optimist.
Pe 27 septembrie i-am întâlnit pe românii timoceni la ei acasă şi am înţeles că, oricât de mare ar fi nepăsarea noastră, a „fraţilor din ţară“, cum ne numesc timocenii, aceşti români vor supravieţui. Printre românii timoceni adunaţi la slujba de sfinţire a unei troiţe ridicate pe moşia familiei lui Duşan Pârvulovici, la Sarmanovaţ, sat românesc de lângă Negotin, străveche cetate românească timoceană, l-am cunoscut pe preotul Boian Alexandrovici. Om tânăr, acest preot, un adevărat cruciat al românismului, a înfruntat cu curaj răutatea autorităţilor statale şi bisericeşti sârbeşti, o răutate surprinzător de mare pentru un popor care se proclamă creştin-ortodox, în lupta sa de a ctitori o bisericuţă în satul românesc Malainiţa, un loc sfânt în care să se slujească în limba română. Mă gândesc la felul în care minorităţile din România, inclusiv cea sârbească, sunt tratate. Nu ştim ce drepturi să le mai recunoaştem, îi tratăm pe semenii noştri de alt neam, împreună locuitori cu noi, în ţara noastră, uneori mai bine decât pe români. În Serbia, doar românii din Banatul sârbesc se bucură de anumite drepturi, însă chiar şi în cazul lor standardele sunt departe de a fi asemănătoare cu cele de la noi.
Românii din Timoc nu sunt recunoscuţi şi au fost supuşi timp de peste un secol la o sârbizare forţată. Abia după căderea dictaturii lui Miloşevici, românii timoceni au avut posibilitatea de a se organiza în structuri civice şi politice. Aşa s-au ridicat dintre românii timoceni lideri precum preotul Boian Alexandrovici (Alexandru), Duşan Pârvulovici (Pârvu), preşedintele Federaţiei Românilor din Serbia, Predrag Balaşevici (Bălaşa), prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române, Liubişa Barbulovici (Barbu), de la Partia Democrată a Rumânilor din Serbia, sau Demici Dragan (Drăgan), de la Iniţiativa Culturală Românească din Serbia.
La slujba de sfinţire a troiţei de la Sarmanovaţ, românii din Timoc şi-au ridicat glasul pentru a cere ajutor fraţilor din ţară. Au făcut-o cu demnitate, în ciuda faptului că situaţia lor este dificilă. S-a vorbit despre frica în care trăiesc românii timoceni, teama ce-i cuprinde atunci când vorbesc româneşte, când spun o rugăciune în limba strămoşilor, când se strigă unul pe celălalt în româneşte. Autorităţile statale şi bisericeşti sârbeşti nu ezită să folosească ameninţările şi forţa în încercarea lor de a-i transforma în sârbi pe românii timoceni lipsiţi de şcoli şi biserici de limbă română. Chiar şi în timpul sfinţirii troiţei de la Sarmanovaţ, o maşină a poliţiei sârbeşti a patrulat permanent şi ostentativ în zonă. Nu mai vorbesc de câţiva civili cu statură de sportivi care ne-au filat discret, amintindu-mi de securiştii noştri.
Guvernul României a lipsit de la această clipă de mărturisire a românismului sud-dunărean. Departamentul pentru relaţiile cu românii de pretutindeni, condus de secretarul de stat Mihai Gheorghiu, a ignorat evenimentul pe care cu mari riscuri l-au organizat românii timoceni, deşi organizaţiile acestora au trimis cu insistenţă atât invitaţia de participare, cât şi cererile de ajutor. Se spune că într-o ţară normală o astfel de nepăsare ar fi sancţionată cu demiterea, dar România, din păcate, nu este o ţară normală. Cred că l-am zărit, rătăcit în mulţime, pe un reprezentant al Ambasadei Române de la Belgrad, însă nu ştiu dacă în calitate oficială sau mai degrabă ca să monitorizeze (pentru cine oare?) acţiunea. Totuşi, la insistenţele cu iz de tristeţe şi disperare ale românilor timoceni, ca şi cineva din ţară să participe la conferinţa de presă organizată după eveniment şi să transmită un mesaj din partea fraţilor din ţară, câteva cuvinte au fost rostite de deputatul român Horaţiu Buzatu, aflat la eveniment în calitate neoficială, prieten bun cu câţiva dintre liderii timoceni şi susţinător al luptei acestora.
Românii timoceni formează o Românie care a murit pentru politicienii noştri, o Românie pe care politicienii o folosesc doar în campania electorală pentru a demonstra cât de „buni români“ sunt ei. România de dincolo de România învie o dată la patru ani, în vremea alegerilor, pentru ca apoi să fie asasinată şi reaşezată într-un mormânt părăsit pe a cărui cruce scrie „România uitată“…
