Ultimul sondaj global al organizaţiei Transparency International arată – din nou – că, după ce am fost cea mai coruptă ţară candidată la UE, am reuşit să devenim cel mai corupt stat membru. Nici o noutate, s-ar putea spune, era greu să se schimbe lucrurile de la an la an; chiar şi atunci când o politică dă roade, rezultatele nu se văd imediat. Problema e însă că acest clasament apare în acelaşi timp cu o feroce campanie anticorupţie şi că riscăm ca şi începutul nostru de redresare să fie pierdut dacă guvernul continuă să facă presiuni asupra procuraturii şi, eventual, convinge o majoritate parlamentară să taie avântul DNA.
Dar mai întâi, cum stăm, de fapt, cu corupţia? Ne putem da seama? Răspunsul nu e atât de simplu de dat. În ultimii ani, corupţia mică a scăzut datorită măsurilor de transparentizare a activităţii autorităţilor publice. Funcţionarii şi poliţiştii iau mai puţin mită decât luau. Unde a rămas corupţie „mică“, la nivelul judecătorilor, al medicilor, profesorilor, problema e adesea una de reformă eşuată, ca la sistemul sanitar, care pur şi simplu nu reuşeşte să facă să ajungă la cadrele sanitare banii colectaţi pentru sănătate (că e aşa comod să laşi publicul să mai plătească o dată prin cadouri şi din banii de taxe să iei maşini de lux Caselor de Asigurări).
La judecători, problema este aceea a solidarităţii lor de castă, cu CSM-ul care ar trebui să îi controleze având el însuşi membri ce s-au ilustrat prin telefoane de intervenţie şi altele. În aceste sectoare nu politica anticorupţie poate face ordine, ci doar schimbarea felului de lucru actual, o nouă reformă: asigurările la medicină, controlul la instanţe etc. Poliţia e mai puţin coruptă nu pentru că poliţiştii au devenit brusc mai morali, ci pentru că unele măsuri mai inteligente, de exemplu, faptul că nu au mai avut dreptul să colecteze amenzi direct, au funcţionat. Numerele verzi introduse pentru a raporta corupţia mică funcţionează, se primesc mii de apeluri.
Dacă la nivelul corupţiei mici stăm astfel, la nivelul celei mari, cea cu care, împinşi de Uniunea Europeană, am început lupta acum doi ani sub patronajul ministrului Macovei, stăm foarte prost. După un an bun, 2005, a început o deteriorare masivă. Nu numai că din cauza acestei lupte s-a ajuns la destrămarea Alianţei DA, dar legi trecute la cererea UE în 2004 şi 2005 sunt zilnic schimbate ca să fie făcute mai permisive sau nu sunt aplicate deloc. În categoria aceasta intră Legea achiziţiilor publice, denunţată recent de premier după ce acum un an se lăuda cu ea, Agenţia Naţională de Integritate, redusă la un fel de avorton încă dinainte de a începe să controleze averile politicienilor, Legea finanţării partidelor politice, din care părţile cele mai importante se amână. Legislaţia „specială“, adică aceea în favoarea unor firme, grupuri sau persoane, înfloreşte din nou. Se dau legi ca unele companii să fie exceptate de la legea generală (de exemplu, la faliment), tot aşa cum sub PSD se dădeau legi ca unii să fie exceptaţi de la plata datoriilor la buget. Morala: unii sunt întotdeauna şmecheri şi alţii întotdeauna fraieri şi îţi dai seama dacă un guvern e corupt sau curat urmărind dacă legea e aceeaşi pentru toată lumea.
Vestea bună este însă că avem pentru prima dată o schiţă de justiţie independentă care luptă contra acestei situaţii. DNA e responsabilă de căderea a doi viceprim-miniştri (Copos şi Marko), de investigarea mai multor miniştri (ultimii doi sunt liberali, Chiuariu şi Păcuraru) şi a unui considerabil număr de foşti miniştri (Năstase, Mitrea etc). Ce ar putea face mai mult o asemenea agenţie ca să îşi dovedească independenţa decât să ancheteze şi puterea, şi opoziţia? Duşmanii DNA susţin că e un instrument politic în mâna lui Băsescu. Fals: săptămâna trecută l-au trimis în judecată pe finul lui, primarul Aradului, pentru o tranzacţie cu terenuri.
Cazul ministrului Chiuariu este cel mai grav. Procurorul-şef al DNA, Daniel Morar, a declarat public că ministrul justiţiei, Tudor Chiuariu, i-ar fi cerut, în timpul unei discuţii telefonice în luna mai, ca procurorii anticorupţie să nu „iasă cu dosare în luna aceasta“. Şefa Direcţiei de avizare acte normative din Ministerul Justiţiei, Alina Vrabie, a demisionat în luna aprilie, după ce ministrul justiţiei, Tudor Chiuariu, a făcut presiuni asupra ei să avizeze HG nr. 377/2007, prin care s-au transferat Poştei Române un imobil din Calea Victoriei şi terenul aferent, aflate în proprietatea statului. În acest caz, DNA a cerut în septembrie 2007 aviz pentru începerea urmăririi penale a ministrului justiţiei, Tudor Chiuariu, şi a fostului ministru al comunicaţiilor, Zsolt Nagy, pentru abuz în serviciu contra intereselor publice. Bineînţeles că o mare afacere se pregătea cu terenul astfel scos – şi subevaluat – de sub pălăria statului. Dl. Chiuariu, care, din păcate, suferă de totală iresponsabilitate, ca să se apere, a trecut la o ofensivă care riscă să ne readucă pe vremea clauzei de salvagardare în justiţie. El cere parlamentului să poată înlocui procurorii-şef (prerogativă a şefului statului). În acelaşi timp, face dezvăluiri ilegale din dosare de anchetă în curs, luând partea anchetaţilor, şi face presiuni publice la toate nivelurile. Cum însă capul nu îl duce, citează numai prostii neverificate (clasic va rămâne exemplul cu auditul Freedom House, denunţat de el ca fiind o licitaţie trucată, pronunţată fără semnătura secretarului de stat Codescu. Or, auditul nu a fost atribuit prin licitaţie, ci prin selecţie de oferte şi nu numai că nimeni nu a pierdut în favoarea FH, ci toţi invitaţii au refuzat să se prezinte, timpul fiind prea scurt şi banii puţini, iar dl. Codescu nu putea semna nimic pentru că încă nu era numit în Ministerul Justiţiei etc.).
Cu ministrul justiţiei – şeful taberei anti-anticorupţie şi cu miniştri zilnic anchetaţi am ajuns în sfârşit ca Italia pe vremea campaniei „mani pulite“. Ceea ce se întâmplă nu e de speriat, e, dimpotrivă, pozitiv. Justiţia va face dreptate celor acuzaţi pe nedrept, dacă e cazul, dar noi trebuie până atunci să apărăm dreptul procurorilor noştri de a dovedi că legea e aceeaşi şi pentru oamenii de rând, şi pentru miniştri. Asistăm la o revoluţie, să sperăm că ea va triumfa.
