Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, ne-a denunţat celui mai important ziar pe chestiuni europene, Financial Times, cum că nu numai că nu recunoaştem limba şi etnia moldovenească, dar acordăm cetăţenie moldovenilor prin e-mail, lăsând astfel biata Republică Moldova fără cetăţeni. Declaraţiile sale, făcute în faţa a trei ziarişti de la ziare importante, vin în urma unei perioade de escaladare a nemulţumirilor sale faţă de România. Articolul din Financial Times ne face un serviciu. Pentru prima dată la acest nivel sunt citaţi savanţi care spun că între limba română şi cea moldovenească nu sunt deosebiri. E citat Voronin însuşi, care spune că Moldova a existat 650 de ani şi va mai exista 6500 (???). Cu alte cuvinte, Voronin se face de râs. Problema e că a anunţat că o să continue. Vrea să trimită scrisori tuturor ţărilor UE. Vrea, cu alte cuvinte, să se ţigănească.
Mai sunt popoare despărţite de istorie, cu limbi comune, sau aproape, prin Europa. Kosovo de Albania, Macedonia de Bulgaria, care au tot atât de puţine intenţii să se reunifice vreodată, dar acest circ penibil moldo-românesc e unic. Şi nu are scuză. A curăţat Stalin elita din Moldova, a trimis-o în Siberia şi Kazakstan, şi, ceea ce a fost foarte abil, pe cei care au mai scăpat de acolo, în România (o străbunică de-a mea a venit la familia ei ieşeană din Siberia de abia în 1965), asigurându-se astfel că toţi cei cu sentimente proromâneşti sunt spulberaţi în toate direcţiile. Dar şi în Ţările Baltice s-a întâmplat la fel şi, cu toate astea, după 1990, acolo a avut loc o extraordinară renaştere naţională. Ţările acelea au renăscut din cenuşă, au readus pe cei plecaţi fie în Vest, fie în restul URSS, şi le-au reconstruit trezind invidia restului Europei foste socialiste. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat în Moldova. De acolo, lumea continuă să plece. Toată forţa de muncă a Moldovei ar pleca dacă s-ar putea. Orice ar spune Voronin, asta nu e vina României. Este vina elitei politice din Moldova, pe care o reprezintă el, care nu a reuşit să ofere un proiect naţional valabil. Am luat cina săptămâna trecută cu ambasadorul Estoniei la Berlin, care mi-a povestit cum au construit ei Ministerul de Externe în 1991, pornind de la şase oameni, pentru că nu voiau să ia pe nimeni care fusese în diplomaţia sovietică. De asta a ajuns Estonia cea mai de succes ţară din Europa, pentru că a ştiut să o rupă clar şi categoric cu trecutul comunist. Şi de asta Moldova nu e nicăieri, pentru că a făcut exact opusul. Când, în 1991, l-am vizitat pe tovarăşul Smirnov, dictatorul Transnistriei, mi-a explicat că Tiraspol este ultima republică sovietică. Ghinion: până la urmă, asta a ajuns să fie chiar Chişinăul, unde la ultimele două rânduri de alegeri comuniştii s-au reîntors în forţă. Primul act ca preşedinte al lui Voronin a fost să reintroducă sărbătorile sovietice. Cu toată amiciţia lui faţă de ruşi, nu a reuşit să rezolve cu Transnistria. Şi după aceea se miră că toată lumea vrea să plece.
Sunt două teme aici, pe care aş vrea să le deosebesc. Prima este ce putem face ca să oprim circul. Pentru că totuşi nu mi se pare o idee bună să discutăm problemele noastre domestice la nivel european. Nu ne temem de Voronin când ne numeşte „ultimul imperiu al Europei“, dar nici nu văd vreun avantaj în a lăsa discuţia deschisă. A doua este dacă şi ce putem, în condiţiile astea vitrege, să facem pentru Moldova. Cât Moldovei îi va merge prost, va căuta ţapi ispăşitori, în primul rând pe noi.
Voronin dă vina pe noi că nu semnăm tratatul de bază. Şi aici are şi el dreptate, nu văd de ce nu îl semnăm. Chiar dacă Moldova a schimbat textul şi ţine morţiş să se menţioneze frontierele din 1947, nu văd de ce e asta o problemă pentru noi. Sigur că e o referinţă la un tratat absurd, între URSS şi România comunistă, dar toată existenţa Republicii Moldova e absurdă, toate graniţele din regiune sunt arbitrare şi, aşa cum s-au împăcat polonezii cu graniţa cu Ucraina (în care a rămas o întreagă regiune istorică poloneză), trebuie să ne împăcăm şi noi cu ale noastre. Îi linişteşte dacă pomenim de frontierele din 1947? Avem vreo intenţie vreodată să cerem Cahulul (de unde e familia mea) sau altă localitate de frontieră? Nu. Şi atunci, de ce nu le facem hatârul să menţionăm frontierele cu pricina? Asta nu va crea nici un obstacol dacă vreo generaţie viitoare din Moldova va dori unirea cu România. Poziţia noastră azi va deveni însă mult mai credibilă dacă o facem.
A doua problemă este cea a vizelor şi cetăţeniei. Să fie clar, Voronin nu spune adevărul. A obţine cetăţenia română e foarte greu. Studenţii mei basarabeni din Bucureşti se chinuiesc de mai mulţi ani. Nu e adevărat că toţi cei zece mii de studenţi pe an iau cetăţenie română, în ultimii ani nici o sută pe an nu luau. Să producă el măcar pe unul care a obţinut-o prin e-mail. E normal că am simplificat procedurile de acordare, dar părerea mea pe viitor este că acordarea acestei cetăţenii trebuie să fie legată mai mult de rezidenţa în România. Absolventul care îşi găseşte de lucru la noi, iar părinţii sau bunicii lui au fost cetăţeni români ar trebui să o primească. Dar nu toţi cei care atunci când se dădea uşor nu au vrut-o, şi acum o caută doar ca să plece cu paşaport de la noi la cules portocale în Spania. Deja sunt prea mulţi din categoria asta. Nu suntem o cetăţenie de tranzit şi nu trebuie să devenim.
Dar mai important este ce vom face cu vizele. Pentru că, dacă nu dăm cetăţenie tuturor, avem totuşi o obligaţie să facilităm accesul celor care au legături la noi, care sunt mulţi. PRO TV Chişinău arată zilnic imagini sinistre din curtea ambasadei noastre. Îi tratăm pe aceşti oameni cum ne tratau pe noi occidentalii la începutul anilor ’90. Oamenii stau la coadă toată noaptea, plătesc preţuri enorme la intermediari, iar ambasadorul nostru declară că tot ce se petrece dincolo de gardul ambasadei nu e treaba lui. Ba este. Cât îi tratăm prost, vor da vina pe noi, nu pe Voronin, deşi el a refuzat deschiderea de consulate suplimentare, care ar mai fi uşurat situaţia. Incapacitatea noastră de a organiza un proces corect şi eficient se întoarce contra noastră.
În sfârşit, vin la ultimul capitol, asistenţa pentru Moldova. Mai mulţi ani a fost netransparentă, ineficientă şi, cum ne acuză Voronin, dedicată unor prieteni de-ai noştri de acolo. Eu nu spun că oamenii aceia nu ar fi trebuit ajutaţi, dar să plăteşti pe cineva să fie proromân nu mi se pare o afacere bună, mai ales văzând că numărul lor nu a crescut deloc. Românii din România rămân şi ei prea neinteresaţi în Moldova. Propunerea mea este ca pe viitor să creăm un fond pentru ţările din Est, care să cuprindă Moldova, Ucraina şi, eventual, Georgia, care să sprijine numai acţiunile de cooperare dintre noi şi ONG-uri sau primării din aceste ţări. Să sprijinim cooperarea dintre şcoli, universităţi, asociaţii de afaceri, primari, să determinăm oamenii să circule mai mult şi să facă mai multe lucruri împreună. Mult din experienţa noastră de tranziţie şi integrare merită transmis mai departe, şi asta mi se pare un loc bun să ne punem banii, şi o cale de a ajuta şcoli extraordinar de bune din Basarabia şi Ucraina, unde oameni eroici luptă să-i înveţe pe copii o română de calitate. Vor exista bani europeni ca să finanţăm asemenea proiecte. Iar din ai noştri să dăm în continuare burse de studiu pentru elevi şi studenţi tuturor celor care vor să vină să înveţe la noi.
Hai, cu alte cuvinte, să facem lucruri de fond şi să îl lăsăm singur pe teren pe Voronin cu papagalul său.
