Abia întors din Kenya, unde am fost observator al Uniunii Europene la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale (din păcate, regulile europene spun că nu pot să comentez ce am văzut), am fost invitat la o analiză a şanselor PSD de a câştiga alegerile locale în Bucureşti, Bacău, Timişoara, Cluj şi Craiova, oraşe mari unde se pare că social-democraţii au probabilităţi mici. Dezbaterea a fost foarte animată, m-a ţinut pe scaun aproape patru ore – pe mine, cel care nu sunt capabil să rezist la o şedinţă mai mult de 30 de minute… Şi plină de învăţăminte, cel puţin pentru cineva care are ceva experienţă în acest domeniu.
Ca de obicei, la asemenea întâlniri se confruntă două şcoli de gândire. În lipsă de ceva mai bun, le voi numi Şcoala ofertei şi Şcoala agendei publice. Şcoala ofertei spune că pentru a fi ales într-o comunitate locală (fie ea comună sau naţiune), sub votul uninominal, trebuie să ai o ofertă detaliată, pentru fiecare segment socio-profesional, în aşa fel încât fiecare votant potenţial să găsească un răspuns atrăgător în candidatura ta. Dacă ai o ofertă completă şi detaliată, ceea ce trebuie efectiv să faci este să construieşti credibilitate pentru candidat, respectiv votanţii potenţiali să fie convinşi că ai soluţii pentru fiecare şi că poţi să le duci la îndeplinire. Cu alte cuvinte, Şoala ofertei pune accentul pe imaginea candidatului şi pe promovarea lui ca un om cu idei, capabil să ducă la îndeplinire ce îşi propune. Consecinţa practică este că se investesc bugete consistente în promovarea unei persoane, care se înfruntă cu ceilalţi candidaţi pe baze individuale.
Şcoala agendei publice este exact contrariul „ofertei“. Accentul cade pe o idee, uşor de înţeles şi uşor de comunicat, nu pe un tom gros de promisiuni electorale care constituie oferta. Locuitorii unei comunităţi au anumite probleme prioritare pe care le vor rezolvate de către politicieni, de obicei însă avînd o încredere redusă că aceşti politicieni vor face ce promit. Aceste probleme sunt concrete: corupţia, calitatea serviciilor publice, şomajul, câinii vagabonzi, restituirile de proprietăţi, apa potabilă, taxele locale şi aşa mai departe. Dar dacă un candidat este ales pentru că se referă concret la probleme concrete, odată devenit primar, omul respectiv este judecat pentru toate acţiunile sale, nu numai pentru ceea ce a promis. Altfel spus, în „şcoala agendei publice“ este important să construieşti încredere în echipă, nu în persoană.
Aşa este peste tot, din Ohio până în Nairobi şi din Bucureşti până în Tbilisi. Aşa a fost şi în 1996 în România la alegerile prezidenţiale, unde oferta constipată a preşedintelui a primit replica unei promisiuni de schimbare din partea lui Emil Constantinescu. Aşa a fost în iunie 2000 la Bucureşti, unde faptul că Sorin Oprescu se sprijinea pe un partid care câştigase totul în Bucureşti nu l-a oprit pe Băsescu să învingă cu promisiunea că va rezolva câinii, chioşcurile şi corupţia din Capitală. Pentru cine urmăreşte pasionanta cursă a democraţilor americani, este limpede că Hillary Clinton pune accentul pe sine, ca persoană, promovând „experienţa“, iar Barack Obama pune accentul pe echipa sa şi pe aspiraţia oamenilor spre o mai bună guvernare, promovând „schimbarea în care putem crede“. Aproape nu mai are importanţă că un candidat e femeie şi celălalt este fiul unui emigrant din Kenya. Bătălia adevărată se dă între promisiunea lui Obama de a schimba modul în care America este guvernată şi promisiunea lui Hillary că experienţa ei nu va lăsa sistemul să se deterioreze.
Înfruntarea dintre Şcoala ofertei şi Şcoala agendei publice are consecinţe concrete. Dacă eşti adeptul ofertei, cauţi drept candidat o persoană cunoscută, cu încredere din partea electoratului, căreia îi faci o campanie de obicei costisitoare, folosind în special mass-media. Dacă eşti partizanul Şcolii agendei publice, cauţi să înţelegi ce îi preocupă pe votanţi în cel mai înalt grad, analizezi diferite soluţii, le sistematizezi şi cauţi un candidat care poate duce promisiunile la bun sfârşit, adică după patru ani de mandat.
În întâlnirea de care vorbeam mai sus aceste două şcoli au fost evidente. Cei care cred în ofertă caută un candidat „acceptabil“ pentru Bucureşti din partea social-democraţilor (s-au oprit la V. Ponta şi Cristian Diaconescu), iar cei care cred în agenda publică investighează cu lupa doleanţele bucureştenilor, spunând politicienilor că nu are importanţă cine va fi candidat, dacă vor găsi soluţii concrete la probleme concrete.
Bătălia adevărată în Bucureşti – şi în celelalte oraşe este la fel – va fi între adepţii acestor şcoli de gândire politică. Dacă social-democraţii îi vor opune lui Videanu o persoană (fie ea Ponta, Diaconescu sau Vanghelie), atunci persoana Videanu va câştiga fără drept de apel o funcţie cu care, de altfel, nu are ce face. Dacă ofertei PD-L social-democraţii îi vor răspunde cu un nou mod de guvernare a Capitalei, atunci s-ar putea să producă o surpriză la fel de mare ca aceea pe care o vom vedea la alegerile americane din noiembrie 2008.
