Rocada

Schimbarea de la vârful PC a semănat mult, aşa cum am văzut pe micile ecrane, cu „O scrisoare pierdută“ – scena în care Trahanache doreşte să îi aducă la calm pe partizanii lui Farfuridi & Brânzovenescu şi pe cei ai lui Caţavencu. La Caragiale, bătaia cu grupul „inteligent, independent, impertinent“, cu „dăscălimea“, avea un scop precis: făcea o propunere pentru Cameră. Cineva trebuia să ajungă la Bucureşti, membru al parlamentului, şi de asta depindea totul. Până la urmă câştigă cel trimis de la centru – mai prost decât Farfuridi şi mai ticălos decât Caţavencu, anume Agamiţă Dandanache. Din ce am văzut duminică, lucrurile sunt mult mai puţin clare. Ce îi mână pe ei în luptă? Trebuie să ne întrebăm, ca să înţelegem fierbinţeala din sala congresului. Un răspuns simplu ar fi că românul e pătimaş, mai ales în politică. El nu ştie să piardă onorabil, cu cavalerism. Nici să îşi negocieze procedural interesele nu ştie, e limpede. Preferă şmecheria şi, când nu îi reuşeşte prostirea celorlalţi, trece brusc la înjurături, huiduieli, vociferări, ameninţări şi tropăit din picioare. Dar care este miza jocului ce i-a făcut pe respectivii să îşi „piardă uzul raţiunii“?
PC nu a făcut nici o performanţă la europarlamentare. La fel ca şi România Mare şi PNG. Becali şi Vadim Tudor sunt doi lideri care trag partidele după ei. Chestiunea este că nu au partide. Sunt formaţiuni tipice de lideri. Depind în tot ce fac de popularitatea de moment (din campanii, mai ales) a şefului. Nu au program, nu au soluţii. Partide aflate veşnic în opoziţie. Stau la marginea regimului politic, aşteptând o criză, care să le aducă în centrul atenţiei ca partide antisistem. Vadim Tudor e mai obosit, mai prăfuit, mesajul său s-a tocit mult, iar electoratul lui s-a cam volatilizat. Contraperformanţa de la europarlarmentare o dovedeşte cu vârf şi îndesat. Şansele sale de a trece pragul de 5% în toamnă sunt mici. Becali părea că atrage acest electorat pierdut de PRM. Dar nici el nu a trecut pragul. Paradele sale verbale pe tema fotbalului, religiei, a actelor sale de caritate nu ţin loc de partid, cadre, program. Nici Becali nu pare să aibă resurse să îşi revină la cotele din sondajele de anul trecut, care îi dădeau undeva peste 14%. O unire a celor două partide nu cred că ar schimba situaţia; le-ar duce împreună cam la opt procente, eventual zece. Separat sunt scoase din joc de pe acum. Ele au împărţit acest electorat de zece procente la europarlamentare, lucru care se va produce sigur şi în vara/toamna asta.  
Asemenea calcule fac şi cei de la PC. Voiculescu, în lipsă de soluţii, s-a retras. El nu mai poate trage partidul inventat de el în parlament, cu veşnicul troc între suportul dat de Antene contra locuri în parlament. Scenariul Berlusconi nu i-a reuşit. În 2004, PC, PUR, a mers pe liste comune cu PSD, apoi a ieşit din formula cu social-democraţii şi s-a alăturat la guvernare Alianţei D.A., de unde a ieşit acum un an. Partidele sunt tentate să se alieze cu Voiculescu pentru a primi sprijin în campanie de la televiziunile sale, dar preţul e foarte scump: multe locuri în parlament. Şi nimeni nu prea vrea, de fapt. PSD sigur nu, pentru că trădarea a lăsat urme. Dacă sistemul de vot se schimbă, ecuaţia va fi diferită, dar nu mult. Pe vot uninominal va conta notorietatea candidaţilor, iar televiziunea va conta. Ca şi sprijinul unui partid puternic, ceea ce PC nu este. Aşadar, Voiculescu lasă pe lângă moştenire o ipotecă grea. El va continua să joace un rol, dar responsabilii pentru soarta PC vor fi făcuţi alţii. PC se îndreaptă spre înfrângere. Are şi soluţia cartelării. Întâi cu PD-L, exclusă, dacă ne luăm după declaraţiile de până acum ale liderilor acestui partid. Rămâne PNL, partidul cu şansa a treia la viitoarele alegeri, care ar putea fi tentat de o cârjă în campanie. E de văzut dacă pe această nişă ceva se va încerca. Noii lideri PC rămân sub ascultarea lui Voiculescu. Rocada de la vârful PC este un joc de imagine. Un pas înapoi tactic al fondatorului.