Gaze şi minciuni

Pentru a înghiţi fără mofturi „pastilele“ cu scumpirile la gaze, românii au fost duşi cu zăhărelul. Cu zâmbetul pe buze, guvernanţii au minţit. În conferinţe de presă, în comunicate oficiale şi chiar, atenţie, în expunerile de motive ale unor importante acte normative s-a susţinut sus şi tare că trebuie să aliniem preţul gazelor din producţia internă la nivelul celui achiziţionat din import. Aceasta, deoarece Comisia Europeană a bătut cu pumnul în masă, condiţionând, astfel, aderarea României la Uniunea Europeană. De pildă, în Nota de Fundamentare a deciziei de majorare a tarifelor, postată pe site-ul ministerului de resort, pe 30.11.2006 se susţineau următoarele: „Prin documentul suplimentar de poziţie privind Capitolul 14 «Energie» (CONF – RO 6/04, Bruxelles, 23 martie 2004), România s-a angajat să majoreze treptat preţul producţiei interne de gaze naturale (anual cu 25 USD/1.000 mc), astfel încât, la momentul aderării, acesta să ajungă la paritate cu preţul de import. Documentul a fost adoptat de Guvernul României la 20 februarie 2004“. Vorbim aici de un document oficial, de un angajament ferm asumat de România. De atunci, gazele se tot scumpesc, dar acel „document suplimentar de poziţie“ a dispărut subit. A „dispărut“ deoarece nici nu a existat. A fost doar o strategie de dezinformare a consumatorilor. În data de 17 ianuarie 2008, a apărut pe site-ul Ministerului Economiei şi Finanţelor un comunicat prin care se certifică păcăleala. Iată un pasaj edificator: „În ceea ce priveşte problematica preţurilor, nivelul acestora nu a constituit un element de negociere cu Comisia Europeană (politica în domeniul preţurilor este în competenţa naţională a statelor membre), România asumându-şi angajamentul de ajustare graduală a preţurilor în vederea acoperirii integrale a costurilor de operare, financiare, de dezvoltare şi de mediu. Acest angajament derivă din necesitatea fundamentării preţurilor la energie pe baze economice, în vederea eficientizării activităţii agenţilor economici din sector în perspectiva liberalizării pieţei de energie şi dezvoltării implicite a concurenţei pe această piaţă şi a fost asumat de toate noile state membre care au aderat în 2004, respectiv 2007. În privinţa preţului gazelor naturale din producţia internă, în Tratatul de Aderare a României la UE nu este inclus nici un angajament pentru alinierea acestuia la preţul gazelor din import, tratat care cuprinde exclusiv angajamentul privind aplicarea acquisului comunitar. În cadrul negocierilor de aderare, problematica alinierii preţului gazelor naturale din producţia internă la nivelul celor din import a fost discutată deoarece, în acea perioadă, preţul gazelor nu acoperea integral costurile, fiind astfel distorsionată piaţa de energie. România şi-a îndeplinit acest angajament“. Răspunde cineva pentru minciunile lansate în toţi aceşti ani? Nu, deoarece pe această piaţă a gazelor interesele sunt cu mult mai importante decât onestitatea în actul guvernării. Sunt profituri uriaşe care trebuie cel puţin conservate, dacă nu maximizate. Este o carte care încă se joacă. Se pune în continuare presiune pe preţul gazelor. Luni, comisarul european, Leonard Orban, lăsa să se înţeleagă faptul că actualul preţ al gazelor din producţia internă este mic, că nu sunt acoperite costurile de producţie şi, prin urmare, riscăm sancţiuni din partea Comisiei Europene. „În condiţiile în care preţul gazelor este mai mic decât preţul de producţie, nu numai că firmele înregistrează pierderi, dar se şi subvenţionează indirect ajutor de stat. Din acest punct de vedere, este o problemă serioasă şi se poate analiza procedura de încălcare a tratatului, dacă preţul e mai mic decât costul de producţie“, a declarat Leonard Orban. Interesant avertismentul comisarului Orban. Să ne aşteptăm la noi scumpiri? Şi dacă da, poate ne lămureşte cineva, cine doreşte acest lucru? Dacă preţul gazelor din producţia internă nu acoperă costurile de exploatare, logic ar fi ca Petrom şi Romgaz, care asigură împreună peste 60 la sută din consumul de gaze al României, să înregistreze constant pierderi. Or, acest lucru nu se regăseşte în raportări. Nici când cei de la industrii impuneau o scumpire în cascadă, dând vina pe angajamentele asumate faţă de Comisie, Petrom şi Romgaz nu aveau probleme, înregistrând profit. În 2007, Romgaz Mediaş a atins un profit brut de 25 de milioane de euro. Cum rămâne atunci preţul care nu acoperă costurile de producţie? Nici distribuţia de gaze, recent privatizată, nu pare să aibă probleme cu acest nivel al tarifului. De pildă, Distrigaz Sud, deţinută de grupul francez Gaz de France, a înregistrat în 2006 un profit net de 44,7 milioane de euro. Aceasta după ce în 2005 a avut pierderi de aproximativ 300.000 de euro. Impresionant saltul, mai ales că el s-a datorat… scumpirilor. Lucru recunoscut la acea vreme chiar de directorul financiar al companiei, Pierre Parvex. Cu alte cuvinte, înţelegem de aici că prin succesivele majorări de preţuri la gaze se asigură maximizarea profitului companiilor care exploatează şi distribuie gazele. Să fie acesta angajamentul asumat ferm de către statul român faţă de cei care au preluat aceste societăţi, acela de a alinia preţul intern cu cel din import? Pare mai credibilă această variantă decât aşa-zisa impunere a Comisiei Europene.