Când ceva nu merge, ai întotdeauna numai două opţiuni.
Prima este să vezi de ce nu merge, cine este vinovat, să dai sancţiuni şi să schimbi oameni. Cu alte cuvinte, să faci muncă de procuror şi judecător.
Cea de-a doua opţiune este să uiţi aproape tot ce s-a întâmplat în trecut şi să aduni oamenii pentru a face ceva nou, mai bun, mai eficient, mai flexibil. Cu alte cuvinte, să construieşti ceva nou.
Aceste două opţiuni sunt valabile în sectorul privat şi în cel public, în viaţa personală şi în cea socială. Instituţiile (publice) şi organizaţiile (private) evoluează şi, la un moment dat, poţi vedea că nu mai sunt potrivite pentru ceea ce fac sau ceea ce ar trebui să facă. Există chiar şi o teorie că instituţiile publice nu pot fi reformate. Dacă vrei să schimbi ceva într-o instituţie publică, trebuie pur şi simplu să o închizi şi să deschizi alta, cu altă misiune, viziune şi mandat. În acelaşi sediu, cu alte persoane la conducere. Cu alte reguli.
Voi da un exemplu, evident, din viaţa personală. În august 2004, am deschis linia verde a primului-ministru. Funcţionează şi acum, dar nu pare să fie utilizată prea intens. Este o linie gratuită, cu un număr de telefon făcut cunoscut prin presă, la care oamenii puteau suna pentru a-şi povesti păsurile. Ideea a venit din convingerea mea că oamenii au foarte multe probleme cu autorităţile centrale şi locale, dar nu au cui să le spună. Şi atunci, pentru a le rezolva, apelează la tot felul de căi care duc, toate, la marea sau mica şpagă. Procedura era că toate convorbirile se înregistrau, se făcea o minimă analiză şi dimineaţa primeam un raport detaliat cu cererile oamenilor. Nu pot să vă spun că 50% din cererile oamenilor erau legate de justiţie. În fiecare dimineaţă semnam 50-100 de adrese către ministrul justiţiei de atunci, Cristian Diaconescu, care şi-a format, la rândul lui, un mic grup de lucru să analizeze aceste cereri.
Dar între solicitările persistente era ceva legat de Legea nr. 9 din 1999. Habar n-aveam ce este Legea nr. 9, am investigat şi am aflat. Era vorba de compensaţiile datorate strămutaţilor din Cadrilater, care fuseseră obligaţi să-şi părăsească locuinţele, pământurile, morile, magazinele, echipamentele, într-o noapte, când armata bulgară a ocupat Cadrilaterul – în 1940, cred. În cei cinci ani de la adoptarea legii, se adunaseră vreo 9.000 de dosare aprobate pentru compensaţii. Unele aveau sume de câteva mii de euro, dar altele se refereau la sute de mii de euro. Din aceste peste nouă mii de dosare, în şase ani, se plătiseră vreo mie! Iar plata era şi ea ciudată, 40% în primul an şi restul în anul următor. Plăţile erau făcute de o comisie a Ministerului Finanţelor, care se întrunea când avea timp, deşi banii erau prevăzuţi în fiecare an în buget. Comisia respectivă nu avea salariaţi, aşa că unii funcţionari ai Ministerului Finanţelor îşi rotunjeau veniturile „facilitând“ plata compensaţiilor. Am propus ministrului finanţelor de atunci, Mihai Tănăsescu, să dăm o hotărâre de guvern şi să mutăm plata compensaţiilor la Cancelaria primului-ministru. Cu atât mai mult cu cât se adoptase şi Legea compensaţiilor pentru refugiaţii din ţinuturile Herţa şi Bucovina după ultimatumul sovietic din 1940. Mihai Tănăsescu – om inteligent şi dinamic, care a dus inflaţia în România de la 44 la 9% în numai patru ani – a fost imediat de acord, promiţându-mi şi o bere dacă îi iau „mizeria“ de pe cap.
Am adus dosarele la Cancelarie, am organizat o mică echipă şi am început plăţile. Până în decembrie 2004 am plătit peste 5.000 de dosare, partea de 40%, urmând ca imediat după 1 ianuarie 2005 să-i chemăm pe oameni să primească şi restul de 60%. Eram într-un an nou, nu? Iar banii erau în buget…
Dacă ne apucam să anchetăm de ce nu mergea sistemul plăţilor, ne creştea barba de un cot.
Acelaşi lucru trebuie făcut şi cu CSM, CNSAS, DNA, Avocatul Poporului, Autoritatea Electorală şi alte instituţii care stau într-o rână nu din cauza oamenilor care le populează, ci pentru că sunt construite prost, au reguli învechite sau pur şi simplu nu funcţionează. Dar, ca să transformi o instituţie publică, îţi trebuie o condiţie: să ai majoritate în parlament. Cum nimeni nu are majoritate în acest parlament, nimic nu se transformă. Instituţii fundamentale pentru funcţionarea statului de drept stau nemişcate ascultă de voci secrete sau se ascund în celulele unei sistem legislativ evident rămas în urma vieţii reale.
Poate din decembrie 2008… După alegeri… Că nu vor fi anticipate şi nici vot uninominal…