În cazul în care nu sunt evidente asemănările şi deosebirile dintre cele trei personaje, permiteţi-mi să le evidenţiez. Care este pretextul? Cea mai recentă declaraţie a omului de afaceri Dinu Patriciu, miliardarul Forbes de pe poziţia 462, creditat cu o avere de 2,5 miliarde de dolari, făcută în faţa studenţilor de la Cluj. Potrivit Ziarului Financiar, domnul Dinu Patriciu a declarat: „Dacă mă lăsaţi gol în piaţa publică, într-un an îmi refac averea“.
Măi să fie! Declaraţia Domniei sale mă duce cu gândul la alţi oameni, celebri şi bogaţi, care au făcut bani, goi, câteodată în piaţa publică şi cu siguranţă pe internet. Şi care ar fi asemănările dintre Dinu Patriciu, Paris Hilton şi Pamela Anderson? Vi-i imaginaţi într-o galerie pe toţi?
Să începem cu asemănările izbitoare: numele lor încep cu litera „P“: Pamela, Paris, Patriciu. Alte asemănări? Toţi au avut probleme cu legea. În special Paris şi Patriciu. Pamela şi omul nostru de afaceri au alte lucruri în comun: cu cine au împărţit camera. Pamela, cu un rocker (Tommy Lee), iar omul nostru de afaceri, cu un hacker, atunci când a fost audiat mai multe ore în dosarul Rompetrol. Strămoşii Pamelei, din partea mamei, sunt originari din Olanda, profiturile Rompetrol se duc tot pe acolo, în Antile sau Elveţia (ţineţi minte declaraţia domnului Patriciu, care, cu mândrie, spunea că, în urma vânzării Rompetrol către kazahi, statul român nu va încasa nici un ban). În aprilie 1997, Pamela Anderson, la începutul show-ului ei „Saturday night Live“, a spus: „Dacă sunteţi nervos pe scenă, ar trebui să vă dezbrăcaţi“. Pe scenă sau în piaţa publică, dezbrăcatul poate aduce bani. Dar chiar 2,5 miliarde de dolari într-un an? Pamela Anderson chiar a făcut bani goală, când a pozat pentru Playboy, Stuff sau GQ. Asemănările cu Paris Hilton? Probabil că, atunci când sunt plecaţi de acasă, atât omul nostru de afaceri, cât şi Paris Hilton dorm în hoteluri.
Şi acum, deosebirile. Paris Hilton, deşi e una dintre moştenitoarele imperiului hotelier Hilton, şi-a făcut, de mică, banii singură. A lucrat ca model, actriţă, cântăreaţă şi are propriile afaceri. Potrivit Forbes, ea a făcut două milioane de dolari în 2003-2004, 6,5 milioane de dolari în 2004-2005 şi şapte milioane de dolari în 2005-2006. O parte din bani i-a făcut şi datorită faptului că şi-a întreţinut celebritatea, nu întotdeauna foarte îmbrăcată.
Diferenţa majoră este că nici Paris, nici Pamela nu au făcut afaceri cu statul. Nici Paris, nici Pamela nu au cumpărat o rafinărie în urma unui contract de 51 de milioane de dolari, fără să plătească datoriile (ulterior, eşalonate şi superreeşalonate), ba chiar cu bani cuveniţi statului român, dar încasaţi din Rompetrol (creanţa din Libia, banii pe care spaniolii de la Repsol trebuia să îi plătească statului, prin intermediul Rompetrol). Nici Pamela, nici Paris nu au cumpărat o rafinărie subevaluată, încasând ulterior taxe şi impozite, neplătindu-le la timp, după care obţinând facilităţi şi megafacilităţi. Pamela şi Paris ştiu să facă bani şi altfel decât cu ordonanţa, altfel decât cu statul. Chiar dacă sunt goale, ele ştiu să scoată bani din asta. Mesajul domnului Patriciu – „Dacă mă lăsaţi gol în piaţa publică, într-un an îmi refac averea“ – îmi aduce însă aminte de altceva. În urmă cu doi ani, publicam în Curierul Naţional editorialul „Puterea lui Patriciu“. Descriam acolo mecanismele care l-au ajutat pe omul de afaceri şi puterile succesive care l-au ajutat şi l-au propulsat spre ceea ce avea să confirme în 2008 topul Forbes. Şi vă spuneam atunci că „Dinu Patriciu poate să facă tot ce vrea, atât timp cât este legal“. Dacă însă procurorii vor convinge instanţa că driblingul printre legi a fost ilegal, că amnezia plăţii taxelor poate fi definită ca evaziune şi că datoriile Petromidiei nu sunt cum le denatura domnul Patriciu – „datoriile statului către el însuşi“, ci încălcări consecutive ale legilor, mă întreb dacă fostul şef de la Rompetrol România va mai avea încă o putere, aceea de a spune „Mă voi întoarce“. Poate ultima putere a domnului Patriciu, sau poate nu…
„Mă voi întoarce“. Aşa a spus Martha Stewart, după ce a fost condamnată la cinci luni de puşcărie, pentru că a minţit în ceea ce priveşte vânzarea unor acţiuni, în decembrie 2001. Doar că mesajul domnului Patriciu, deşi suna la fel, nu vine în acelaşi context. Domnul Patriciu nu vorbeşte după comunicarea unei sentinţe, ci în timp ce procurorii încă examinează cazul Rompetrol. De prea mult timp. Între timp, domnul Patriciu a vândut trei sferturi din afacere, dar, în continuare, este acţionar la Rompetrol Group. Asta poate însemna răspundere în solidar, dacă se descoperă ceva în neregulă. Dar mă întreb, cine e mai interesat, în România, de modul în care s-au făcut „privatizarea profiturilor“ şi „naţionalizarea pierderilor“, simultan?
Acum, mă mai gândesc la ceva. Poate domnul Patriciu are dreptate. Poate că într-un an îşi poate reface averea. Dar cât este de fapt averea Domniei sale? Şi cât de bine ştie să o gestioneze? Îmi aduc aminte că preţul vânzării către Kazmunai a fost încasat în dolari. Iar la momentul anunţului, un euro valora cam 133 de cenţi americani. Acum valorează cam 158 de cenţi. Sunt câteva sute de milioane de euro pierdute în acest răstimp, dacă domnul Patriciu nu şi-a preschimbat banii la timp. Or, cum grosul averii sale vine în urma unor afaceri cu statul (cumpărând pe nimic de la statul român, probabil chiar cu o sumă echivalentă cu banii pe care statul român trebuia să îi încaseze în urma creanţei din Libia, şi care nu au fost viraţi către stat de Rompetrol, şi vânzând statului kazah), oare domnul Patriciu ştie să facă afaceri la fel de profitabile şi într-o economie adevărată, fără puteri adiacente (guvernamentale) de partea sa? Mă întreb. Dacă răspunsul este da, să fi găsit domnul Patriciu formula prin care transformă piatra în aur, aşa încât într-un an să ajungă de la zero la două miliarde şi jumătate, adică în fiecare zi să facă 6,8 milioane de dolari, în fiecare oră, 285.000 de dolari, în fiecare minut, 4.756 de dolari şi în fiecare secundă, 80 de dolari? Mă îndoiesc puternic. Dacă răspunsul este nu, probabil cea mai bună variantă ar fi să îşi ţină banii pe depozite, să câştige din dobânzi. Cu risc aproape de zero. Pentru că, altfel, într-o economie funcţională, îi pierde. Şi atunci, chiar va avea de ce să spună: „Mă voi întoarce“. Dar se va mai întoarce? Domnia sa vorbeşte deja de Romgaz, se vorbeşte despre autostrăzi făcute musai cu un anumit tip de material, poate vrea la Cernavodă sau Hidroelectrica. Însă, contextul s-a schimbat. Suntem în Uniunea Europeană, iar guvernele care miros a corupţie nu mai pot face încredinţări directe, pe bani de nimic. Or, acest context nu o afectează nici pe Paris, nici pe Pamela. Ci, mai degrabă, pe Dinu. Pe Patriciu Dinu.
