Când eşti delegat al Comisiei Europene, nu ai voie să scoţi un cuvânt despre ce faci, cum faci, unde faci. Asta e regula şi nu vreau să o încalc, deşi numai supus regulilor nu am fost toată viaţa. După aproape trei săptămâni în Nepal, mă rezum la notele personale.
Nepalul – despre care europenii ştiu doar că acolo sunt munţii Himalaya şi vârful Everest – este cea mai săracă ţară din Asia. Şi când spui „sărac“ în Asia, ai ce spune. Am văzut familii în Terai (partea de câmpie a Nepalului, la graniţa cu India) care au cinci porţii de orez pe zi – cam 30 de grame o porţie. Familia are nouă membri, aşa că, în fiecare zi, patru membri nu mănâncă. Mănâncă numai cinci. Prin rotaţie. Până la următoarea recoltă de orez, banane, varză sau cartofi. O masă pe marginea drumului constă dintr-un pumn de orez spart, o căniţă de sos afurisit de iute şi o cană de apă. Masa aceasta costă numai 30 de eurocenţi, dar nu este accesibilă călătorilor obişnuiţi decât o dată pe zi. Şoferul şi interpretul meu mâncau de două ori pe zi, ceea ce se vedea limpede în optimismul şi bucuria lor. Motorina pentru maşini se transportă în bidoane, căci benzinării sunt numai în preajma oraşelor şi acelea rar au carburant. Curentul se taie de trei-patru ori pe zi, într-o ţară care are un potenţial hidrografic mai mare decât al Indiei. Dar, ca să-l valorifici, îţi trebuie un acord cu FMI şi Banca Mondială. Ca să ai acord cu Banca Mondială îţi trebuie stabilitate politică. Aici a fost problema Nepalului până acum o săptămână, când au fost organizate primele alegeri parlamentare după nouă ani.
Când eram în sectorul privat vedeam statul şi pe politicieni ca pe un fel de maşină românească de dat palme: scoate fum, consumă benzină, face zgomot, dar nu dă palme. După mai multe experienţe personale (vorbesc şi de România, dar şi de Kenia, Nepal, Serbia şi altele) îmi spun că, oricât ar fi de performant sectorul privat, tot nu poate să facă nimic dacă politicienii produc instabilitate politică, inflaţie, corupţie şi proastă guvernare. Aceasta este şi lecţia Nepalului.
De 15 ani, Nepalul este într-o instabilitate politică accentuată. Fostul rege a fost ucis în 2002, următorul nu a făcut decât să întărească statul poliţienesc, partidele aflate la guvernare (Congresul Nepalez, de centru, şi Partidul Comunist din Nepal – aripa marxist-leninistă) au condus ţara în afara oricăror legi şi regulamente, iar fracţiunea maoistă a Partidului Comunist s-a retras în munţi şi a organizat lupta armată. Maoiştii au fost zugrăviţi ca nişte terorişti periculoşi de media internaţionale, în realitate însă s-au luptat cu poliţia nepaleză, cu baronii locali şi armatele lor de ucigaşi plătiţi. Spre cinstea ei, armata nepaleză nu s-a amestecat prea mult în luptele politice.
Maoiştii au ieşit pentru prima dată în public în 2006, când s-a organizat un fel de alianţă între şapte partide pentru a organiza alegerile parlamentare şi a forma o adunare constituantă, care să stabilească noua constituţie pentru Nepal. ONU a fost invitată să asigure că trupele maoiste nu ies din cantonamentele lor (circa 20 de mii de oameni), aşa că alegerile s-au desfăşurat în relativă pace şi calm. Peste 60% din populaţia înscrisă în listele electorale, 17 milioane, s-a prezentat la vot pe 10 aprilie 2008. Maoiştii au câştigat detaşat, au peste 50% din voturile numărate până acum. Congresul Nepalez nu a făcut nici jumătate din ceea ce şi-a propus, iar aripa marxist-leninistă a Partidului Comunist, partid de guvernare, a căzut sub 15%. Programul maoiştilor este foarte simplu: să redacteze o constituţie, să elimine monarhia, să organizeze alegerile pe baza noii constituţii, pentru parlament, autorităţile locale şi preşedinte. Dacă lucrurile merg aşa cum şi-au propus, vor să-şi dezarmeze trupele şi să le integreze în poliţie, armată şi serviciile publice. Şi să continue cooperarea cu cine a ajutat cu adevărat Nepalul în ultimii patruzeci de ani: India, Rusia şi Elveţia. În Nepal, ca şi în Vietnam, India, Indonezia, respectul pentru Rusia este încă foarte mare, neegalat de nimeni şi nimic. Şoseaua Katmandu-Lahan, circa 400 km, are sute de poduri peste văile largi ale râurilor uscate acum, dar care devin adevărate puhoaie în anotimpul musonic. La fiecare pod este un panou pe care scrie că a fost construit în 1972 în baza prieteniei dintre Uniunea Sovietică şi Nepal. Iar Elveţia a decis acum câteva decenii că va ajuta dezvoltarea acestei „Elveţii a Asiei“, care este Nepalul. Au făcut drumuri, spitale, şcoli, locuinţe, centrale hidroelectrice, au promovat turismul şi creşterea vitelor, au adus companii în domeniile lor: metalurgie, industrie alimentară, lemn şi construcţii.
Când mă întorc acasă, văd că presa internaţională se miră de victoria maoiştilor şi este fascinată de o ciudăţenie. Semnul electoral al maoiştilor este secera şi ciocanul. Ştampila de vot are semnul binelui în limba nepaleză: svastica, împrumutată de nazişti ca semn electoral. Marii analişti occidentali glosează pe seama svasticii, a secerii şi ciocanului. Nemeritat de absurd pentru cei 27 de milioane de nepalezi. Dacă aşa relatează mass-media internaţionale, nu ne mirăm că România este pictată ca ţara care îşi vinde copiii şi unde bântuie haite de câini vagabonzi pe străzi.
