45 de zile. Atât trebuie să muncească o persoană cu salariul mediu net pe economie, care a obţinut, pe baza veniturilor familiei, un credit de 50.000 de euro, pentru a acoperi ridicarea ratei de dobândă bancară cu un singur punct procentual. Iar dacă dobânda se majorează cu două puncte, trebuie să muncească un trimestru, doar pentru a plăti, în plus, banii la bancă.
De ce fac aceste calcule? Pentru că fiecare dintre noi le face, mai devreme sau mai târziu, dar, în general, când se duce la bancă, primeşte un mesaj de genul „ştiţi, s-a mărit rata de dobândă… aveaţi dobândă variabilă“. Cu ce sunt eu de vină?
Nu sunt de vină. Inflaţia e de vină. Şi pentru că şi-a arătat din nou colţii, BNR încearcă să îi rotunjească folosind principala pilă pe care o are la dispoziţie: rata de dobândă. Sigur că mă enervez. Dacă îmi depun banii în depozit, o să mi se comunice: „Ştiţi, vă oferim dobânda băncii. Cât? 7%. Iar dacă eu vreau să iau un credit? Vă facem un preţ special… 14%“. Aceste dialoguri sunt mai mult sau mai puţin ipotetice. Dar, dacă veţi întreba, veţi afla această proporţie: de la simplu la dublu. Primeşti la depozit o unitate de dobândă şi, dacă te împrumuţi la aceeaşi bancă, plăteşti două unităţi. E bine? Nu. Voi explica de ce.
Dar înainte aş vrea să argumentez, în faţa celor care se bazează pe dobânzi la depozite de 10, 11 sau mai mult la sută, că aceste sume sunt temporare: pe o lună, pe trei luni, pe un an. Şi că ele ţin de foamea temporară de lei şi de capacitatea băncii de a plasa sumele atrase la preţuri aproape duble, în credite.
De ce nu e bun acest raport, de la simplu la dublu? Pentru că, atunci când banca centrală majora rata de dobândă, să spunem cu jumătate de procent, diverse personalităţi economice ieşeau cu teorii noi: staţi liniştiţi, dobânzile la credite nu se majorează: este bătălie mare pentru cota de piaţă, iar băncile îşi vor reduce din costuri, astfel încât ridicarea ratei de dobândă nu se va resimţi în credite. A ţinut poate o lună, poate un trimestru, timp în care băncile consumau încă din osânza acumulată în perioada în care BNR reducea dobânda, iar ele nu mişcau un deget în acelaşi sens, pentru a diminua dobânda la credite. După care – BUM! Când BNR a ridicat din 1 noiembrie şi până în 27 martie rata de dobândă de la 7 la 9,5%, băncile au ieşit cu mesaje de genul: nu credem că vom mai putea suporta şi va trebui să includem integral majorările de dobândă în costul creditului.
Să vă dau un exemplu: să presupunem că am atras un credit în luna octombrie 2006. Atunci, rata de dobândă-cheie, la BNR, era de 8,75%, cea mai ridicată din următoarele 12 luni. Un credit contractat atunci se preţuia cu o plată anuală (dobândă la credit) de 13,25%. Între timp, BNR a coborât dobânda-cheie până la 7%. Câţi dintre dumneavoastră aţi simţit reduceri de dobândă? Câţi aţi primit hârtii de la bancă de genul: „Ştiţi, v-am coborât dobânda cu un punct procentual“. Prea puţini. Acum, rata de dobândă este de 14,25%. Iar dobânda-cheie, de 9,5%. Aşadar, din octombrie 2006 şi până acum, dobânda-cheie s-a majorat cu 0,75 puncte procentuale, iar dobânda percepută, cu 1%. Unde e concurenţa despre care spuneau distinşii analişti economici, care le face pe bănci să îşi muşte din marja de profit? Ei bine, nu e! Orice majorare de dobândă s-a simţit cu vârf şi îndesat în preţul creditului, iar în cel al depozitelor s-a simţit mult prea puţin.
Teoretic, când BNR ridică dobânda-cheie este un dublu semnal: scumpire a creditului şi bonificare suplimentară a depozitelor. Primul? Imediat şi integral s-a resimţit în preţ. Al doilea, uşor, uşor. Stimulează ridicarea ratei de dobândă economisirea? Permiteţi-mi să am o părere contrară teoriei economice, în cazul României. Nu. De ce? Pentru că, la noi, băncile au ridicat prea puţin dobânda la depozite. 7-8% pe an, din care a cincea parte se plăteşte cu titlu de impozit pe dobânzi (practic, anularea unui punct procentual din dobândă), ceea ce este prea puţin. Pentru că nu îmi acoperă nici inflaţia (8,6% inflaţia anualizată din aprilie 2007 până în martie 2008). Şi atunci, sunt stimulat mai degrabă să consum. Să îmi cumpăr bunurile şi serviciile care mă vor costa mai mult peste un an, banii fiind erodaţi de inflaţie. De ce nu stimulează economisirea la noi într-o mare măsură? Pentru că mai degrabă atrage plata anticipată a creditelor (dezeconomisire) decât păstrarea banilor în depozite. Pentru câţi dintre dumneavoastră e avantajos să vă plasaţi banii în depozite plătite cu 7% în timp ce plătiţi rate la credite contractate cu dobânzi de peste 14%? Pentru prea puţini, aproape pentru nimeni.
BNR a majorat în patru rânduri consecutive rata de dobândă. Va urma a cincea scumpire? Eu cred că nu. Pentru că această serie de majorări, menită să atragă banii din piaţă pentru a nu se duce în consum, a urcat deja preţul lor, prea sus. Atât de sus, încât o urcare suplimentară ar putea planta rădăcinile a ceea ce nu îşi doreşte o economie în dezvoltare: inhibarea dezvoltării prin scumpirea creditului. Câţi dintre dumneavoastră vor spune: A presupune că economisirea s-ar majora extraordinar înseamnă unul din două lucruri: a lua banii dintr-o parte şi a-i plasa în depozite sau a amâna cheltuielile, tentaţi de dobânda bancară. Primul lucru: de unde să îi iei? De la saltea, ca să îi pui în depozite? Mă îndoiesc de faptul că am mai avea un procent important din masa monetară plasat la saltea, fie în lei, fie în valută, pe care să îl depunem brusc la bancă, tentaţi de dobânzi, astfel încât băncile să acorde împrumuturile viitoare din depozitele noi, fără să apeleze la economisirea altor naţiuni şi să adâncim astfel deficitul de cont curent. Al doilea lucru: îţi vei reţine o parte din veniturile viitoare pentru a nu fi transformate în cheltuieli, tentat de o dobândă bancară de 7%. Mă îndoiesc şi aici.
Şi să privim cifrele: din martie 2007 până în martie 2008, depozitele rezidenţilor s-au majorat cu 35,5%. Asta reprezintă economisirea. În acelaşi interval, creditul neguvernamental a avut un ritm aproape dublu de creştere (66,3%). Adică economisirea a rămas în urma creditării. Iar dacă ne uităm la valori, vom vedea că soldul creditelor neguvernamentale (164,6 miliarde de lei) este mai mare cu 23% decât al depozitelor (133,5 miliarde de lei). Dacă ne uităm şi la luna martie 2008 faţă de februarie 2008, vom vedea că economisirea neguvernamentală s-a majorat cu 2%, iar creditarea neguvernamentală, cu 4%. Din nou, de la simplu la dublu.
De ce o pauză de majorare de rată de dobândă? Pentru că o nouă scumpire, preluată şi transmisă către populaţie de bănci, ar putea însemna că „scump“ începe să devină „prea scump“. Pentru că alt punct de dobândă plătit suplimentar către bancă ar însemna alte 45 de zile de muncă pentru salariatul nostru plătit mediu, doar pentru această majorare. Pentru că majorarea, dacă ea s-ar întâmpla, ar însemna o nouă factură emisă pentru cei care au câştigat prea puţin pentru a economisi şi sume mai mari bonificate pentru cei care au câştigat prea mult faţă de cât ar fi avut nevoie. Iar primii sunt cei mulţi, în timp ce a doua categorie sunt cei puţini. Şi dacă totuşi va fi consemnată a cincea majorare consecutivă de rată de dobândă înseamnă că situaţia este groasă. Că derapajele, dar, mai ales, ameninţările viitorului sunt mai mari decât ne închipuim. De unde vine asta? Cunoaşteţi explicaţia mea: de la crearea iluziei de bunăstare prin amanetarea veniturilor viitoare. Iar când preţul amanetului devine prea mare, nici măcar veniturile viitoare nu vor mai ajunge.
