Carlos şacalii

M-am dus la film. Nu ca să scap de tămbălăul postelectoral, de formatorii (se poate scrie şi într-un cuvânt, în unele cazuri) de opinie şi de invitaţii lor („Vadim denunţă aranjamente de tip mafiot“, titra un generic, la unison cu acela ales de altă televiziune, în al cărei studio se afla Gigi Becali: „Mafia controlează alegerile locale“), ci pentru că fusesem eu însumi invitat.
Era o seară liniştită, prin oraş, iar în faţa cinematografului Modern ne adunaserăm patru. Amatori de „Avocatul terorii“, căci profesioniştii l-or fi văzut la serviciu. După primul minut, am rămas doi, şi mi-am amintit sala ticsită de copii, în majoritate asiatici, veniţi la Ontario Science Centre tot pentru un documentar. E drept că era IMAX şi despre rechini (o dublă ispită, la care preşedintele Băsescu a rezistat, luna trecută, în Kuweit, afirmând că a văzut destui pe viu).
Mai bine de două ore am dat ocol lumii impenetrabile a maestrului Jacques Verges, apărătorul lui Klaus Barbie şi al lui Sadam Hussein, al lui Milosevic şi al Magdalenei Kopp (femeia lui Carlos Şacalul), al Djamilahei Bouhired şi al celorlalte plasatoare de bombe în localuri publice algeriene, condamnate la moarte (ghilotina încă funcţiona în 1957), mai apoi considerate eroine ale luptei de eliberare de sub ocupaţia franceză. Am ascultat mărturisiri nonşalante: creierul acestui proiect cu bombe povestea că, la un moment dat, se cam săturase: morţii nu îl deranjau (toţi murim, zicea), dar nu îi plăceau mutilaţii, iar un tip care deschisese focul asupra unui avion încheia cu: „Am făcut o înţelegere şi am fost eliberaţi după 13 zile“. Justiţia franceză, politica, diplomaţia, instituţia prezidenţială păreau flexibile şi permisive (Mosadul nu). Verges salva teroristele şi se îndrăgostea de ele, se întâlnea cu Mao şi mergea în Palestina, dispărea şapte ani, fără urmă. Ne povestea, copleşit de povara propriei valori, la o havană, ce idioţi erau judecătorii, amintea, ca din întâmplare, vreun nume de-al lui de cod şi răspundea întrebării dacă l-ar apăra pe Hitler: „L-aş apăra şi pe Bush!“.
Cea mai mare parte a filmului era însă legată de Algeria. Acolo se petrece şi acţiunea din „Casa galbenă“, unul dintre preferatele Corinei, de exemplu, dar cele două universuri, în ciuda locaţiei comune, nu se ating. Şi asta m-a dus cu gândul la partea invizibilă a societăţii româneşti, la forma „bombelor“ care or fi fost sau or mai fi sub scaunul unui ministru, unui primar, unui judecător, unei funcţii. La şantaj şi presiune, la împărţirea proprietăţilor de stat, la „visul american“ pe care şi l-au împlinit aici, acasă, miliţieni şi gestionari, ciobani şi chelneri, bişniţari şi cofetari. La imaginea pe care o văd, prin ochiul lor, unii inspectori financiari şi unii poliţişti, unii magistraţi şi unii executori judecătoreşti, unii reporteri şi unii din servicii. La partidele mici cu televiziuni multe, la metoda picăturii chinezeşti îndrăgită de unii jurnalişti, la liderii sindicali ajunşi miniştri şi la scriitorii ajunşi ambasadori. La mineriade. La politicienii care ne spun cât de murdari sunt adversarii şi cât de curaţi se dovedesc ei. La fondurile europene care vor veni şi cum pot fi ele valorificate şi în interes personal (dar din banii publici ce se mai poate lua şi cum?). La vreo bătrână neajutorată sau la un strănepot care mai poate fi păcălit să vândă drepturile succesorale. La privirea în care unchiul Stelu cuprindea pata lăsată pe faţa de masă de paharul cu vin răsturnat, înainte de a zice: „Asta se ia cu foarfeca!“.