Fotbalul? E rău de tot!

România joacă astăzi, în meciul cu Olanda, calificarea în sferturile Campionatului European. Va fi una dintre serile acelea când în faţa televizorului se adună şi copiii, şi femeile, şi bătrânii cărora Parkinsonul le bâţâie capul de la stânga la dreapta (sau de sus în jos) de parcă ar face tot timpul semn că nu (sau că da). Şi ultraşii, şi suporterii profesionişti, cu drapelul şi berea lângă ei, şi cititorii fideli ai presei sportive, şi impostorii din tagma Corinei care, în timp ce îşi împletea codiţe la meciul naţionalei noastre împotriva campioanei mondiale en-titre, tot auzindu-l pe comentator pomenind de Camoranesi, şi-a închipuit că aşa li se mai spune italienilor. (Unde sunt vremurile când urca pe blocurile din Valea Roşie sau sărea gardul stadionului Electroputere să vadă echipa pregătită de Sorin Cîrţu? Acum, doar din întâmplare mai prinde câte-o fază la televizor şi, a doua zi, la serviciu, socializează pe seama ei, aruncând pastile în timpul conversaţiei colegilor: „Dar de golul lui Fabiani ce ziceţi?“, iar lor atât le trebuie!).
Vom ieşi pe străzi să sărbătorim sau ne vom consola cu gândul că atâta am putut, într-o grupă grea? Vom trăncăni exuberanţi şi mândri nevoie mare sau ne vom încrunta ca nevasta din epoca de piatră (nu degeaba se vorbeşte însă despre „eternul feminin“) surprinsă într-o caricatură din The New Yorker în timp ce îşi admonesta soţul întors de la vânătoare cu ditamai trofeul: „Ăsta e mastodont! Ţi-am zis să aduci mamut!“. Îi vom pune la punct pe obraznicii batavi? (Cum ar fi să se apuce toţi să dea patru goluri vicecampioanei mondiale? În meciul nostru cu francezii „echipele s-au respectat reciproc“, iar noi, de respectuoşi ce suntem, nu le-am tras nici un şut pe poartă. Nici pe campionii mondiali („camoranezii“) olandezii nu i-au tratat mai bine, dându-le trei boabe. Sau ne vom înghiţi nodul din gât? (Una e amărăciunea de după o înfrângere clară, alta cea de după returul Ştiinţei cu Benfica, de exemplu. Tot aşa cum, probabil, una e amărăciunea lui Mutu că a ratat un penalti şi alta cea a lui Ovidiu Petre, care a ratat tot turneul pentru că s-a accidentat pe plajă, jucând volei).
Poate greşi arbitrul (dacă va fi în favoarea noastră, nu ne va deranja la fel de tare ca în situaţia inversă) sau poate gafa un jucător. Putem să pierdem şi să ne calificăm, dar Franţa şi Italia joacă meciul direct pentru ele, nu pentru noi, iar şansele să facă egal sunt, şi matematic, de două ori mai mici decât acelea ca una dintre ele să câştige. Dacă fac egal, suntem ca şi calificaţi. Dar dacă nu fac? Atunci, le vom pretinde tricolorilor mamutul: să fie curajoşi şi să învingă! Sigur că îi vom ierta şi dacă se întorc cu mastodont! Am mai făcut-o, o vom mai face, cred că din pricina poveştii ăleia, pe care tot Corina mi-a spus-o, despre o adolescentă îmbrăcată în rochie de seară, sosind grăbită, pe tocuri, într-o după-amiază (urma să aibă loc, peste câteva ore, banchetul de absolvire a liceului) lângă cei trei ceferişti (impiegatul şi doi controlori) de pe peron şi întrebând: „Mai poate trenul să stea puţin?“. Prietenul ei, de care se despărţise, se afla într-un compartiment şi lucrurile nu erau deloc lămurite. Nici nu vor fi vreodată atât de limpezi ca mormăitul, pe sub mustaţă, al unuia dintre controlori: „Dragostea? E rea de tot! Păi, eu ştiu de la mine!“.