Paralele inegale

Este ceva asemănător între situaţia PSD după alegerile locale din 2004 şi situaţia PD-L după alegerile locale din 2008. Până la un punct, când încep adevăratele deosebiri. Un fel de paralele inegale, deşi expresia este profund eronată: cum adică paralele inegale când, de fapt, ele sunt egale, dar situate în planuri diferite? De aceea, federaţia internaţională de gimnastică recomandă să se folosească expresia paralele, pur şi simplu.
După alegerile locale din 2004, deşi obţinuse peste 50% din primari, PSD a fost perceput ca înfrânt de o Alianţă care abia făcuse 30%. Cheia pentru această percepţie negativă o dau trei nume: Geoană, Rus şi Hrebenciuc. Geoană pierduse în primul tur la Traian Băsescu, Rus pierduse în turul al doilea la Emil Boc, iar Hrebenciuc pierduse la Bacău fără drept de apel cu prietenul „Doru“ Sechelariu, pe care îl anunţase drept câştigător din primul tur. Presa a elaborat şi transmis imaginea unui partid-stat în declin, iar publicul a reacţionat prompt, trimiţând Alianţa D.A. peste PSD pentru prima dată după şase ani.
După alegerile locale din 2008, PD-L este în aceeaşi situaţie. Deşi au cel mai bun scor din istorie, fiind la egalitate aproape perfectă cu social-democraţii, pedeliştii sunt percepuţi ca marii înfrânţi ai acestui scrutin. Motivul este simplu – Vasile Blaga, un tehnocrat greoi şi fără pic de umor, un fel de Ciorbea mai bondoc, a pierdut Primăria Bucureştilor în faţa spumosului Sorin Oprescu, demisionar din PSD. Prefer să-l denumesc „demisionar“ decât să folosesc termenul de „independent“, că nu prea am văzut om de succes în politica europeană care să fie cu adevărat independent. Adică, autodeterminat. În politica europeană, dacă eşti autodeterminat, ajungi ca Transnistria: nu te recunoaşte nimeni.
Până aici paralelele sunt egale şi pe acelaşi plan. De aici încolo începe însă diferenţa. În 2004, preşedintele ţării era Ion Iliescu. Acesta a analizat rezultatelor alegerilor locale şi s-a repezit asupra conducerii social-democrate, trăgând din toate poziţiile, cu tot armamentul din dotare. Şi are, slavă Domnului… De la grenada de mână a poreclelor, până la rachetele ideologice cu trei trepte de impozitare… Pe Iliescu nu-l prinzi cu garda jos nici când doarme.
Într-o întâlnire bine relatată de presă din iulie 2004, Adrian Năstase a ajuns să se întrebe dacă nu cumva i se doreşte demisia. Ar fi fost culmea să demisioneze preşedintele partidului care câştigase alegerile locale, dar nu logica este disciplina cea mai răspândită printre politicieni. Până la urmă, istoria demisiei s-a dovedit un foc de paie, dar Năstase a înţeles momentul şi a suspendat conducerea partidului, adăugând şi o remaniere de guvern. Aceste decizii au salvat PSD de la o înfrângere electorală, dar nu au fost suficiente pentru cursa prezidenţială.
În 2008, preşedintele ţării este Traian Băsescu. Actualul preşedinte s-a implicat serios în alegerile locale abia încheiate. Spre deosebire de Iliescu, politician cu multe răni de gloanţe electorale şi încă respectuos faţă de electorat, Băsescu este convins că poate câştiga orice confruntare electorală numai aşezându-se lângă un stâlp de telegraf: lumea îl va vota pe el, nu stâlpul. Aşa că Băsescu dispreţuieşte presa, dispreţuieşte aparatul de partid, se amestecă în numirea candidaţilor, se bagă în seamă în campanie, atacă, unelteşte, produce ambuscade, face vizite abia acoperite de o pojghiţă de respectabilitate constituţională. Şi se întâmplă neîntâmplatul: publicul nu apreciază deloc intervenţiile preşedintelui în campanie, pedeliştii aflaţi în cursele electorale se feresc să-l invoce, iar presa se năpusteşte pe el cu aceeaşi fervoare cu care îl ridica în slăvi cu numai doi ani în urmă. Scurt e cadrilul cu presa… Preşedintele-jucător este acum acuzat de ofsaid. Spre deosebire de Iliescu din 2004, Băsescu ia în plin presupusa înfrângere a propriului partid. Sondajele îl arată la cel mai scăzut nivel din 2002 încoace, iar votanţii pedelişti încep să-i aprecieze mai mult pe Oprescu, Becali, Stolojan, Geoană şi Tăriceanu decât pe vedeta incontestabilă a show-ului electoral din vremuri apuse. Năucit de încrederea absolută în propriul farmec electoral, Băsescu se trezeşte cu un partid izolat pe scena politică, având o conducere demoralizată, fără un proiect viabil pentru alegerile parlamentare şi cu perspectiva foarte concretă de a fi obligat să numească un membru al coaliţiei 3-2-2 în funcţia de prim-ministru. Dacă nu cumva va privi de la televizor desemnarea noului prim-ministru, fiind uşor suspendat. Şi nu are a aştepta milă de la cei pe care i-a cărat la Parchete cu televiziunile în spate. Când ştii că ai schelete în dulap, nu pierzi cheia în bufetul gării.