Închipuiţi-vă la o petrecere cu prietenii cei mai buni. Vă vedeţi, vă simţiţi bine, beţi ceva, vă simţiţi din ce în ce mai bine. Şi, deodată, în miezul petrecerii, cineva vine şi ia băutura. Cu alte cuvinte, petrecerea s-a terminat.
Exact aşa face şi Banca Naţională acum. Vine în toiul petrecerii şi ia băutura de la masă. Creditul. Şi spune că, de azi înainte, la masa aia se va bea doar cum vrea Banca Naţională. Şi cât vrea Banca Naţională. Şi, evident, întrebi: în ce scop?
Ca să nu fie gălăgie? Ca să nu se îmbete lumea şi să o dea pe urmă în alte alea? Ca să nu se apuce petrecăreţii să spargă şi să facă pagube? Toate pot fi motive, dar cu un singur cadru: atunci când petrecerea este la Banca Naţională. Când e la oricare dintre noi acasă, BNR poate doar să observe şi să acţioneze punctual. Nu poate să ia băutura de la toate mesele. Nu cred că are voie. Poate să ia băutura doar de la mesele de cheflii. În cazul sistemului bancar, doar de la băncile care şi-au asumat prea multe riscuri. Fără să aibă în spate suficiente garanţii sau pentru că, în goană după cota de piaţă, au fost exuberante. Staţi să ne înţelegem! Nu spun că şi-au asumat pierderi, ci mai degrabă că au oferit împrumuturi la dobânzi foarte mari, strategie care aduce profit pe termen scurt, iar pe termen lung pune la îndoială capacitatea de rambursare.
Vorba unui bun prieten: dacă aş fi o bancă comercială sau acţionarul ei, i-aş spune Băncii Centrale: tăticule, dacă tot îmi spui mie cum să dau creditele, ia să preiei matale portofoliul meu şi să îmi mulţumeşti dumneata acţionarii. Pentru că acţionarii vor un singur lucru: profit.
Sincer, în loc să îi acuze pe debitori de falsuri care le permit obţinerea de credite mai mari (fenomen existent nu de ieri pe piaţă, şi cvasicunoscut), mă aşteptam ca, încă de mult timp, oficialii BNR să declanşeze o campanie de informare a datornicilor privind costurile reale ale creditelor. Privind comisioanele de gestiune cont. Privind comisioanele de acordare credit. Privind comisionul de rambursare anticipată. Privind dobânda reală la banii de pe cardul de credit. Mă aşteptam.
Unul dintre cele mai tari texte pe care le-am citit în ultima perioadă, care m-a făcut să mă distrez de minune, a făcut furori pe Internet. El este numit „Jurnalul unui bancher român“. Citez din el:
„M-am trezit pe la 11.00. Plouă şi am impresia că sunt trist. Ca să-mi revin, am mărit două comisioane jignitor de mici şi am mai inventat unul nou. Iniţial, am vrut să-i spun «comision la comisionul de informare ghişeu bancă», dar nevastă-mea m-a oprit. Aşa că până la urmă a trebuit să-l numesc «comision cutremur China şi alte evenimente neplăcute pentru omenire». Sau…. «Cât dracu’ e inflaţia? Dobânzile băncii mele trebuie s-o acopere. Dacă inflaţia e 8%, dobânzile la mine trebuie să fie minimum 10%. Dar nu mai bine leg eu dobânzile de deficitul de cont, că măcar ăla e 14%? De discutat în comitetul de direcţie».
Sau: «Am primit formularele de stress-test de la BNR. Dom’ne, pe vremea când eram şi eu acolo, întrebările erau mai simple, să poată răspunde orice bancher. De pildă, te întrebau «Consideraţi că, dacă s-ar mări împovărător dobânda de politică monetară, pe piaţă ar putea apărea probleme cu rambursarea creditelor?». Şi aveai variantele «desigur», «cred foarte mult în asta» şi «bineînţeles, eşti tâmpit?» Acum te pune să alegi între variante contradictorii.
De pildă, la «influenţa creşterii cu 1% a ratei dobânzii de politică monetară asupra serviciului datoriei», ai vreo cinci variante. Am aruncat hârtiile la coş. Dă-i dracu’ de conţopişti“.
Este foarte tare textul. Vi-l recomand. Căutaţi-l pe Google. Asta mă aşteptam să sesizeze „foarte vârful“ piramidei. Sincer, mă aşteptam chiar de acolo să fie sesizat guvernul atunci când face un cod fiscal prin care lasă băncile comerciale să boteze conturile curente drept un fel de depozite, iar unele bănci plătesc o dobândă neimpozitabilă cu 16%, sub ochii finanţelor, în timp ce, tot sub ochii fiscului, majoritatea dobânzilor erau impozitate cu 16%. Acelaşi „de regulă“, românesc. Acela care, atunci când se impune o normă fermă, creează portiţe de eludare a fermităţii. BNR este cea mai nouă instituţie care a intrat în clubul „De regulă“. Pentru că noul proiect de regulament se aplică „de regulă“. Altfel, există şi „excepţie de la regulament fac…“. Aceleaşi portiţe. Aceeaşi mentalitate.
BNR a acţionat ciudat cel puţin o dată în ultima perioadă. Atunci când din „foarte vârful“ piramidei a început să bată apropouri, fără să vină cu analize certe, despre piaţa imobiliară. Chiar dacă e un balon imobiliar, BNR înţeapă balonul şi îl dezumflă mai rapid. Grăbeşte tendinţa. Cine pierde?
Acelaşi care pierde şi din scumpirea creditelor. Omul de rând. Care este blamat pentru consumul prea mare. Aş vrea să ştiu, miră pe cineva consumul prea mare? Am mai spus-o şi o repet: prin cota unică, cei mulţi au rămas cu bani foarte puţini. Cei puţini au rămas cu bani foarte mulţi. Cei mulţi au consumat puţinul pe care îl aveau. Şi l-au terminat. Au apelat la credite. De unde? Din banii mulţi ai celor puţini. Şi aşa s-a amplificat cererea. Consumul pe credite. Pe datorie. Amanetarea viitorului la dobânzile foarte mari ale sistemului bancar. Apropo de sistemul bancar. Nu îi plâng pe bancheri. Competiţia reală? Un vis. BNR a dat semnalul reducerii dobânzilor până în octombrie anul trecut. Pentru că a crezut în ceea ce face guvernul. S-a înşelat. Economia reală a oferit randamente mai mici decât piaţa financiară. Prin urmare, fluxurile de capital s-au inversat. Şi se întorc abia acum, când randamentele pe piaţa financiară s-au majorat. Cu ce cost? Costul creditului. Care se majorează şi el. Şi băncile, ofticate de reducerea de dobândă, au camuflat creditele scumpe, adăugând comisioane. Nu departe de genul celor exprimate în „jurnalul unui bancher român“. Iar creditul scump a devenit şi mai scump. Iar acum, prin restricţionarea accesului, scumpul poate să devină prea scump…
Cine câştigă? Ca întotdeauna, persoanele cu venituri mari. Bravo lor. Dar iată că nu e tocmai în regulă ce se întâmplă. Prin măsuri administrative, se deformează regulile economiei de piaţă. Iar dezumflarea preţului activelor prin măsuri administrative îi favorizează pe toţi cei care au bani şi care privesc trendul drept „oportunitate de investiţii“. Bravo lor. Ar fi fost şi mai „bravo“ dacă ar fi reuşit fără măsurile administrative ale BNR.
BNR are, în schimb, două scuze. Guvernul este mut şi orb la problemele economiei. Ceea ce face BNR ar fi trebuit să prevină chiar executivul printr-o politică salarială care să urmeze productivitatea muncii. Şi nu cum ştie el: prin ordonanţă, cei cu bani mulţi să aibă mulţi, iar cei cu bani puţini şi mai puţini.
A doua scuză: sunt vreo doi directori pe la supraveghere bancară. Şi mai e şi „foarte vârful“ piramidei BNR. Ei au fost acolo, atunci, din nepricepere sau neştiinţă sau pur şi simplu pentru că doar atât au putut, doar au asistat, în loc să prevină falimentele bancare de după ’96. Iar acum, BNR suflă şi în iaurt.
Protejezi solicitanţii de credite prin astfel de măsuri? Aiurea. Păi, înţeleg că puţini dintre solicitanţii de credite sunt expuşi pe „ipotecar“. Ponderea ipotecarului este de doar vreo 3% din PIB. Restul – credit de consum. Şi, dacă nu reuşesc să plătească, ce vor pierde ei? Aspiratoarele? Aerul condiţionat? Frigiderele? Simplific la extrem tocmai pentru a se înţelege mai bine mesajul.
Iar mesajul, în opinia mea, este că BNR se teme de stabilitatea sistemului financiar. Mai degrabă pentru banii deponenţilor. Poate greşesc. Doar că suspectez că avem câteva bănci mici ale căror beculeţe galbene se aprind la BNR. Însă, doar pentru câţiva, nu trebuie să pedepseşti tot sistemul. Supraveghează-i special pe ei. Ai instrumentele. Pentru ei, poate că petrecerea nu mai continuă. Dar pentru restul?
BNR ştie cu siguranţă mult mai bine decât mine ceea ce face. Şi poate că are dreptate. Nu are dreptate însă, pentru că nu a sesizat din timp şi mai vocal greşelile altor politici decât cea monetară: fiscală, a veniturilor, a ajustării structurale. Sau, dacă le-a sesizat, nu a fost suficient de convingătoare. Iar acum, pentru a reduce vulnerabilităţile, vine în mijlocul petrecerii şi taie curentul. Muzica s-a terminat!
