Da. Cea mai nouă etapă a exuberanţei româneşti. Creşterea economică. Pe care toată lumea o vede mare, probabil peste 8% pentru primul trimestru?
E bine? E rău? Dacă o privim ca evoluţie şi ritm e foarte bine. Dacă o privim în context nu mai e atât de bine. Optimiştii vor spune: „Nimic rău nu se poate întâmpla când avem o asemenea creştere economică“. Pesimiştii vor spune doar atât: „Mai ţineţi minte creşterea economică a Letoniei de anul trecut?“. Vă reamintesc: în trimestrul II al anului trecut, economia Letoniei a crescut cu 11%. Wow! Peste ce a înregistrat România. Ştiţi însă cât a fost creşterea economică a Letoniei în primul trimestru al acestui an? Vă spun eu: 3,3%. Dar în trimestrul II? Tot eu vă spun: 0,2%. Da. Mai mică decât unu la sută, adică cel mai prost trimestru al Letoniei din ultimii 13 ani.
O să îmi spuneţi: ce au în comun Letonia şi România? O să vă răspund: multe. Începând cu aplicarea cotei unice. Sigur, Letonia o practică din 1994, iar România, din 2005. Dar…
… nivelul Letoniei este semnificativ mai mare şi diferenţiat pentru persoane fizice şi companii. Dacă, în cazul persoanelor fizice, cota de impozit pe venit este 25%, la companii, cota de impozit pe profit a fost redusă în 2005 de la 19 la 15%. Cote mai mari înseamnă bani mai mulţi. Adică posibilităţi suplimentare de ajustare a echilibrului macroeconomic.
Deficitul de cont curent. Mare. Anul trecut avertizam asupra acestui pericol, care conduce la reinflamarea inflaţiei, încetinirea creşterii economice şi, în final, poate chiar la inversare de trend. Mi se dădea exemplul ţărilor baltice. Într-adevăr, cu deficite de cont curent mari, ele reuşeau ritmuri de creştere de peste 10%. Dar astăzi? Astăzi, inflaţia este reinflamată. Creşterea economică în Letonia a fost redusă la aproape zero. Inflaţia se măsoară din nou cu două cifre (17,5% anualizat în luna iunie, cu uşoară reducere în iulie, la 16,7%). În plus, producţia industrială a scăzut, la fel şi vânzările cu amănuntul. Sectorul financiar a încetinit, iar câştigurile din impozite, TVA şi taxe vamale s-au redus. Vă pare cunoscut?
Factorii enumeraţi anterior sunt cei care trag încă în sus economia României. Producţia industrială, dar mai ales sectorul construcţiilor. Vânzările cu amănuntul (majoritatea din import, de unde şi amplificarea deficitului de cont curent sau menţinerea lui la un nivel îngrijorător). Sectorul financiar impulsionează consumul, de unde şi preocupările băncii centrale pentru temperarea creditului. Deficitul bugetar este la „doar“ 1,2% după primele şase luni doar pentru că, pe fondul reaprinderii inflaţiei, „câştigurile“ salariaţilor şi companiilor (diminuate totuşi prin inflaţie) au fost nominal mai mari decât cele prognozate. Prin urmare, nominal, mai mulţi bani la buget din impozitarea câştigurilor, mai mulţi bani la buget dintr-un TVA aplicat la un consum mai scump.
Adică, locomotivele creşterii economice, care au tras în trecut Letonia şi încă trag România, încep să meargă în sens invers. Sectorul imobiliar e în regres în Letonia, iar în România, în cel mai bun caz, şi-a pierdut apetitul.
Mai vrem un stat cu inflaţie mare? Să luăm Lituania: 12,7% (tot cotă unică – 33%). Să luăm Bulgaria: 14,7% – tot cotă unică (10%). Sau Estonia – 11,5% (cotă unică de 24%). O să îmi spuneţi: da, dar aceste creşteri sunt cauzate de majorarea preţului energiei şi al alimentelor. Da, însă doar parţial. Pentru că, în zona Euro, afectată la fel de mult de scumpirea mondială a alimentelor şi energiei, inflaţia este de 4,1%. Diferenţa – dezechilibre interne ale statelor.
România are în faţă o nouă prognoză de inflaţie pentru 2008: 6,6%. Apropo, în articolul precedent estimam că noua prognoză a BNR va fi de cel mult 6,5%, tocmai pentru a nu fi peste inflaţia de anul trecut. Iar inflaţia de anul trecut a fost de 6,56%, adică 6,6%. Prin urmare, BNR estimează menţinerea inflaţiei din anul 2007. Un semnal nu tocmai bun, care arată că nefuncţionarea mixului de politici economice a condus la întreruperea ciclului istoric de reducere anuală a inflaţiei, care data din anul 2000 şi s-a încheiat în 2006. De atunci, tot în sus.
Care sunt armele pe care România le foloseşte pentru ajustarea dezechilibrelor? Am văzut în ţările baltice: virusul care a dezechilibrat economia a fost deficitul de cont curent şi la fel ni s-a întâmplat şi nouă. Teoria spune că o metodă mai rapidă de corectare a lui decât majorarea impozitelor nu există. La noi, în an electoral (şi mai avem unul şi în 2009), acest cartuş este uitat cu desăvârşire. Prin urmare, banca centrală, neajutată de politica guvernamentală, aplică aceeaşi reţetă ca în trecut pentru a se apropia de obiectiv: întărirea leului. Temperarea preţurilor prin curs. Apăsarea pe pârghia de dobândă (şapte majorări consecutive până la 10,25%). Asta întăreşte leul (şi am văzut cum s-a apreciat, euro coborând chiar sub 3,5 lei). Doar că aici nu e nimic nou. Asta s-a întâmplat şi anul trecut şi am observat atunci că reversul – deprecierea leului – a fost mult abrupt şi, prin urmare, mai dureros decât aprecierea. E ceva nou aici? Nu.
Există pericolul ca, dacă politica financiară va continua să nu o ajute pe cea monetară, folosirea din nou a cursului pentru temperarea inflaţiei să dureze mai puţin, iar reversul să fie chiar mai dureros. Urciorul nu merge de multe ori la apă – spune un proverb românesc. Istoria recentă ne arată că, în cazul cursului, s-ar putea să fie din nou validat acest proverb.
