Mă trezea vocea bunicii: „Te mai duci la şcoală astăzi?“. Îmi îmbrăcam, încercând să alung somnul, cămaşa albă, uniforma, îmi luam ghiozdanul, în care aşezasem de cu seară manuale, caiete, un penar, şi porneam către clasa primenită. „Abia aşteptam să înceapă!“, îmi şoptea colega de bancă, zâmbind entuziasmată dintre codiţe şi fundiţe, în timp ce profesoara de desen o ţinea una şi bună despre nişte „culori calde şi culori reci“.
Eram mai trist ca niciodată. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut cartea, mirosul frunzelor arse ce venea, prin fereastra întredeschisă, din grămezile aprinse de femeile de serviciu, în curtea şcolii, pocnetul întârziat al castanelor pe care colegii mei le aruncaseră pe foc, în hărmălaia pauzei. Nu îmi găseam însă locul.
Acasă era şi mai rău. Mă plimbam stingher prin curtea mare, în care răsunaseră o vară întreagă jocurile unei vacanţe care, ca şi celelalte, avea să mi se pară, mai târziu, cu prea multe grade de libertate. Fraţii mei plecaseră la Craiova, acolo unde părinţii se mutaseră când aveam doi ani, lăsându-mă în grija bunicii (Corina remarca, nu demult, în fundalul acestei operaţiuni, un abuz prin neglijenţă).
Punctul critic nu dura mult. Nostalgia se ascundea în spatele lecţiilor şi al jocurilor, al excursiilor şi al aventurilor, răsărind însă pe neaşteptate din bucuria primirii vreunui colet poştal îmbrăcat în pânză albă, cusut atent de mama, şi pe care tata îmi scrisese, cu creionul chimic, numele. Aveam însă atâtea de aflat şi de experimentat! De la învăţătoarea cu păr alb şi nume celebru: Maria Tănase, de la profesori care se pricepeau să facă întâlnirea cu ei stimulatoare şi reconfortantă, din zilele când eram căpitanul echipei de fotbal sau din nopţile petrecute lângă foc, alături de colegii de clasă, la marginea unei păduri din Lunca Dunării.
Pe lângă chestiunile teoretice, deprinsesem tainele culesului de bumbac şi de porumb, învăţasem să tai placaj cu traforajul şi bare de oţel cu bomfaierul, să pirogravez şi să sudez, să trag cu puşca, îmbrăcat în uniforma albastră de PTAP, lucruri pe care elevii de astăzi nu mai sunt obligaţi să le facă. Sistemul de învăţământ a fost, poate, domeniul în care s-a reformat cel mai mult şi cel mai haotic, după 1990. Fiecare ministru a avut ideile lui şi n-au fost puţini. Nu s-au schimbat, din păcate, politizarea inspectoratelor şcolare, acordarea de fonduri pentru unităţile de învăţământ, în funcţie de apartenenţa la un partid sau altul a directorului, metehnele mediului academic, unele facultăţi părând a avea rolul să netezească adaptarea tinerilor la un sistem corupt. Pentru cei sensibili, se lasă cu traume şi renunţări. Alţii însă se simt ca peştele în apă. În şcoli şi licee, energiile irump, schimbările nu sunt întotdeauna în bine, relaţiile dintre profesori şi elevi se reaşază, în condiţii de filmare cu telefonul mobil şi de postare liberă pe youtube. Unii elevi vin la cursuri în maşini 4×4, dar tot mai mulţi dintre cei pe care îi cunosc sunt acceptaţi la universităţi europene.
Astăzi, la început de an şcolar, nu voi fi atent la discursurile politicienilor veniţi la inaugurări, cât la dascălii şi copiii din clasele mici, acolo unde sistemul îşi păstrează în mare măsură puritatea. Mă voi gândi, mai ales, la cei veniţi în prima zi de şcoală, speriaţi că nu cunosc pe nimeni, dar şi la fosta mea colegă de bancă. M-a rugat să nu îi amintesc că se întoarce la catedră. A obosit să le vorbească elevilor despre lumea asta în care culorile se împart: unele sunt calde, iar altele, reci.
