Mai are cineva îndoiala că banii sunt scumpi şi că se vor scumpi în continuare? Dacă da, priviţi câteva din faptele următoare:
AIG. Cea mai mare companie de asigurări din lume – aşa se spunea acum şase luni. În urmă cu două săptămâni, când a intrat în belea şi a fost necesară naţionalizarea ei de către autorităţile americane, a învăţat lecţia că „mare“ nu înseamnă întotdeauna „bine“. Refuzată fiind în urma solicitării către FED de a fi împrumutată cu 20 de miliarde de dolari, a sfârşit prin a primi 85 de miliarde de dolari. Cu ce preţ? Cu preţul naţionalizării. În schimbul celor 85 de miliarde, 80% din acţiunile companiei intră în mâna autorităţilor americane. Dacă în următorii doi ani AIG plăteşte miliardele, e OK. Dar, la ce costuri? 11,5% pe an, până aici urcă preţul finanţării, în condiţiile în care dobânda-cheie în SUA este de 2%. A fi mare înseamnă a avea nevoi mari şi, dacă nu ai lichidităţi suficiente, şi AIG nu a avut, mergi să te împrumuţi. Şi când aproape nimeni nu te împrumută, te duci la singurul care îţi oferă bani cu împrumut. Şi accepţi oferta lui, aproape indiferent de preţ. Rezultatul? Pierzi şi probabil nu poţi să îţi mai revii niciodată. Juriul unui imperiu creat pe „subprime“ (acea categorie de împrumutaţi care nu şi-ar fi permis niciodată să acceseze un credit, dar pentru care s-au găsit totuşi pachete, foarte scumpe în termen de dobândă, pe simplista judecată că preţul activelor va creşte la nesfârşit) a ajuns să fie tratat fix cum îşi trata clienţii: subprime. Dobânzi mari, termene reduse de rambursare.
Goldman Sachs. Aş fi putut să spun – cea mai mare bancă de investiţii de pe Wall Street. Aş fi putut, dar nu spun. Pentru că Goldman Sachs nici măcar nu mai e bancă de investiţii, după ce FED a aprobat cererea lor şi a celor de la Morgan Stanley de a deveni bănci comerciale (practic, au obţinut dreptul de a deveni holdinguri bancare – bănci comerciale, adică să atragă depozite şi să efectueze plasamente). Aţi putea spune că miza este de a atrage lichiditate prin depozite pentru a-şi acoperi deficitul. Pe termen lung, asta poate fi miza. Pe termen scurt, miza este una singură. Devenind bănci comerciale, Goldman şi Morgan vor avea dreptul să dea fuga la FED, în cazul în care rămân fără lichidităţi suficiente, şi să se împrumute. Aceasta este miza. Dar până atunci mai e mult. Nu a fost suficient. Goldman avea nevoie de două lucruri: bani şi încredere. Şi astea foarte rapid. Le-a obţinut. Dar la ce cost?
Warren Buffet – oracolul din Omaha – a adus pentru Goldman Sachs atât bani, cât şi încredere. Preţul? Buffet cumpără acţiuni Goldman Sachs, în valoare de cinci miliarde de dolari – nişte acţiuni, al căror randament îl descriu foarte simplist – respectiv, este ca şi când ar primi în fiecare an 10% dobândă pentru plasamentul în acţiunile respective. Adică, în fiecare an, 500 de milioane de dolari. 10% dobândă este foarte mult pentru piaţa americană. Şi totuşi, „cea mai mare“ nu a reuşit să facă rost de bani, mai ieftin. De ce? Pentru că banii sunt scumpi. Şi, inclusiv în acest caz, a fi mare nu înseamnă neapărat bine. Iar pentru Goldman, lucrurile nu se opresc aici. Warren Buffet a primit dreptul ca în următorii ani să poată cumpăra acţiuni la Goldman Sachs, la preţul de 115 dolari pe acţiune. Banii şi încrederea inspirată de Buffet au împins preţul Goldman până unde? Deocamdată, la 137 de dolari pe acţiune. Ce înseamnă acest lucru? Că Buffet a obţinut, instantaneu, pe hârtie, aproape un miliard de dolari. De ce a acceptat Goldman Sachs acest lucru? Pentru că, în cel mai bun scenariu, era cea mai ieftină opţiune. În cel mai rău scenariu, nu mai avea altă opţiune. Adevărul este undeva la mijloc.
Washington Mutual. Cea mai mare bancă de depozite şi plasamente din SUA. Ea nu a mai avut nici o opţiune când şi-a pierdut încrederea şi, implicit, banii pe care reuşea să îi atragă pe baza încrederii. Încrederea investită în ea a condus-o la active de 307 miliarde de dolari şi depozite de 188 de miliarde de dolari. Eşecul în a genera plus de încredere a condus la retrageri masive, în 10 zile, de 16,7 miliarde dolari. Deficitul de încredere a condus la lipsă de lichiditate, iar cea din urmă a condus la închiderea băncii, pentru că „nu mai îndeplinea condiţiile pentru a-şi desfăşura activitatea fără riscuri“. JP Morgan, unul dintre marii câştigători ai crizei, a cumpărat activele Washington Mutual pentru doar 1,9 miliarde de dolari. Aici, mai e un câştigător, mărunt, dar merită menţionat ca factor de culoare. Alan Fishman, directorul executiv al Washington Mutual, care a „pescuit“ cea mai tare afacere a vieţii lui. Şefia Washington Mutual. A semnat pentru preluarea acestei funcţii pe 17 septembrie. A primit la semnare 7,5 milioane de dolari şi ar mai putea primi încă şase milioane, în urma rezilierii contractului său – care ar fi logică, din moment ce banca nu mai există. În 19 zile, 13,5 milioane de dolari. Adică 710.000 de dolari pe zi. Cu performanţa asta, intră în istoria celui mai bine plătit şef de bancă comercială. O istorie care s-a încheiat pentru Washington Mutual. De ce s-a încheiat? Pentru că banii au fost scumpi, iar încrederea, insuficientă.
Wachovia. A şasea mare bancă comercială din SUA (dacă punem în clasament şi nou-intratele Goldman Sachs şi Morgan Stanley). Nu se simte prea bine. A reuşit să atragă depozite de 400 de miliarde de dolari. Dar riscul pierderii încrederii, aşa cum a fost în cazul Washington Mutual, ar putea-o trimite săptămâna aceasta în braţele Citigroup. Wachovia are în bilanţ active toxice de aproximativ 120 de miliarde de dolari.Acasă. După şapte majorări consecutive de rată de dobândă, BNR a decis să ia o pauză. A păstrat nivelul de dobândă-cheie la 10,25% (cel mai ridicat din august 2005 şi până acum). A dat motive băncilor comerciale de a respira uşurate şi a cataloga mişcarea BNR drept „înţeleaptă“. De ce? Pentru că banii au devenit scumpi. Sigur, bancherii spun că oricum dobânda-cheie a BNR nu mai are importanţă, atât timp cât dobânda pe piaţa interbancară (la care se împrumută băncile între ele) este de multişor la nivelul de 13-14% pe an. Şi totuşi relevanţă are. Pentru că BNR este împrumutatorul de ultimă instanţă. Aidoma FED – la banca centrală dau fuga băncile comerciale atunci când epuizează alternativele de a se împrumuta mai ieftin pe piaţa interbancară. Or, BNR îşi rezervă dreptul de a plasa bani băncilor comerciale care au cu ce să garanteze aceste împrumuturi (spre exemplu, titluri de stat), la o dobândă mai mare cu patru puncte procentuale decât dobânda-cheie. Adică, BNR îşi rezervă dreptul să plaseze băncilor la dobânda de 14,25%. Încă un salt al dobânzii-cheie ar fi crescut şi acest preţ şi, automat, şi dobânzile de pe piaţa interbancară, în condiţiile în care, potrivit BNR, „lichiditatea din piaţă, deşi în scădere, rămâne la un nivel adecvat“. Adică, încă este aproape suficientă.
Are şanse lichiditatea să se îmbunătăţească? Greu de spus. La prima vedere, da. Şi în America, şi în Europa, şi la noi. În America, se va îmbunătăţi dacă planul de 700 de miliarde de dolari va fi acceptat. În Europa, în lipsa altor soluţii, băncile centrale continuă să pompeze bani în piaţă, pentru a reduce costurile atragerii banilor de către bănci. La noi, suntem în buza aplicării normelor prudenţiale ale BNR, care spun că poţi oferi (tu, bancă) şi poţi lua bani cu împrumut (tu, client) doar dacă oferi suficiente garanţii că poţi face faţă diverselor şocuri (de curs de schimb, de dobândă, de comisioane, altele). Altfel, nu. Iar cei care se plasează în categoria „altfel nu“ vor lua credite mai puţine sau deloc. Teoretic, ei sunt cei care diminuează cererea de credite. Or, dacă oferta rămâne pe loc, atunci vom asista la o îmbunătăţire a lichidităţii. Şi, poate, la o stagnare a scumpirii banilor. Însă, deocamdată, banii rămân scumpi. Iar ieftinirea lor este o chestiune de „dacă“.
