În sfârşit, o temă reală de campanie. Majorarea salariilor profesorilor cu 50 la sută, pro şi contra. PSD, PD-L, PRM – pro, PNL – contra. Când totul părea compromis de un populism unanim, din care nu puteai face diferenţa decât la nivel de retorică, oricum plictisitoare, avem, iată, două tabere ce se bat pe o chestiune care chiar reprezintă o miză pentru întreaga societate. Pentru că numai în aparenţă e vorba doar de profesori. În realitate, Legea „50%“, cum va rămâne, probabil, în istorie, ne priveşte pe toţi şi ne provoacă să gândim în termeni care depăşesc aritmetica simplă a bugetului public. E drept că în confruntarea cotidiană politicienii tind să simplifice lucrurile, reducându-le la falsa dilemă a resurselor efective. Cum a făcut-o recent chiar Theodor Stolojan, un om de la care te aşteptai la mai multă rigoare, care a pus în balanţă merele cu perele şi i-a ieşit pe gură un argument de-a dreptul ridicol. Spunea Domnia sa că numai cele nu ştiu câte sute de milioane de euro alocate de guvern primarilor PSD şi PNL în această toamnă ar fi acoperit majorarea salariilor profesorilor pe următoarele trei luni. Cu alte cuvinte, sugerează Stolojan, guvernul spune că nu are bani, dar, de fapt, îi cheltuieşte aiurea. Ceea ce poate fi în multe situaţii adevărat, dar exemplul oferit de liderul PD-L e de-a dreptul prostesc. Banii pentru primării nu se alocă pentru că aşa vrea guvernul sau partidul lui Tăriceanu, ci pentru că aşa spune legea, şi asta se întâmplă în fiecare an. Şi aceşti bani n-au nici o legătură cu ceea ce poate să facă sau nu un guvern cu banii publici. Faptul că alocarea s-a făcut pe criterii politice e,
într-adevăr, o problemă gravă, dar asta nu înseamnă că ea n-ar fi trebuit să se facă pur şi simplu. Acuzele de acest fel au darul de a introduce confuzii şi de a intoxica dezbaterea publică, dar nu şi de a-i diminua importanţa. Iar ceea ce e important e că acum, aşa cum nu s-a întâmplat de multe ori în ultimii aproape 19 ani, trebuie să decidem în ce direcţie vrem să ne îndreptăm.
Majorarea salariilor profesorilor cu 50 la sută înseamnă, de fapt, o ruptură de sistem. Dincolo de aspectele tehnice ale legii, şi ele importante, avem în faţă o măsură cu potenţial de revoluţie în filosofia de guvernare a ţării. Până acum, nici un guvern nu şi-a permis nici măcar să pară că nu-i dispus să facă pe plac unei întregi categorii socioprofesionale. Au fost sute de greve, ieşiri în stradă, negocieri dure, multe eşuate, dar guvernanţii au avut mereu grijă
să-şi păstreze imaginea de oameni dispuşi să înţeleagă şi să găsească soluţii. Guvernul Tăriceanu îşi asumă, inclusiv politic, o poziţie dură împotriva intereselor materiale imediate a peste 300 de mii de cetăţeni români şi o face cu orice risc. Prin asta, atât executivul, cât şi PNL inaugurează ideea de guvernare principială contra celei pur politice sau a guvernării ideologice contra celei electorale. Pentru că aici nu e vorba dacă sunt sau nu bani pentru o majorare salarială de genul celei în discuţie, ci despre cum înţelegi să guvernezi o ţară. Despre asumarea unei filosofii care spune că nu iei nici o măsură dacă sistemul, în cazul de faţă cel economic, nu o permite sau o faci doar pentru că aşa dă bine în faţa celor pe care-i guvernezi. Aici găsesc miza dezbaterii, enormă pe termen mediu, cel puţin. Pe termen scurt, ea devine electorală şi cred că va decide, dacă între timp nu se-ntâmplă nimic altceva de amploare similară, rezultatul alegerilor din 30 noiembrie. PNL poate câştiga masiv sau poate pierde enorm, iar în funcţie de cum îi va ieşi acest pariu, va decide viitoarea guvernare a ţării. Dar noi vom fi oricum câştigaţi cu un precedent, după părerea mea, de bun augur. Se poate şi altfel. Politicienii pot să-şi asume riscuri majore şi să piardă sau să câştige exclusiv pe mâna lor, la vedere. Asta e lecţia cu care cred că vom rămâne, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu majorarea salariilor profesorilor cu 50 la sută.
