Analiştii de pe micile ecrane nu-şi revin din uimire: „Cum? Se pretează politicienii la aşa ceva?“. De parcă n-ar şti răspunsul! Trocul pe faţă în alcătuirea noului executiv pare însă că îi deranjează chiar mai mult decât cel ascuns, din anii guvernării liberale. Simt, în zâmbetul mulţumit de pe chipul unor jurnalişti, voluptatea de a bălăcări, dar şi că sunt bine plătiţi pentru asta. Schimb canalul.
„Zeitgeist“ – prima parte. Atentate teroriste, în 11 septembrie 2001? Aş! Demolare controlată! Blestemaţii de la CIA! Şi mai vor să ne pună şi microcipuri! E vreo legătură între diferitele variante plauzibile şi adevărul cuprins în secundele de zbor de când omul se aruncă în gol, căci nu mai suportă flăcările din WTC? Într-o zi, ne vor vinde ideea că erau manechine? Trec pe Realitatea.
Tânăra reporteriţă se duce să se înscrie la facultate. În decembrie. Un preşedinte de universitate – pare septuagenar – ajunge de la „Vezi că eu fac chestia asta pentru tine, dar tu să îţi ţii guriţa“, trecând prin „Crezi că un om la nivelul meu s-ar preta la bani? Mie mi-ar plăcea să beau o cafea cu tine“, la superoferte: scutire de taxă, loc la cămin, un serviciu, dar şi o invitaţie la el acasă – „Va fi ce vrei tu. Tu eşti regina“. Îmi amintesc supărarea unei colege, la ieşirea dintr-un cabinet de la universitate: „Un porc! «Mai trebuie să îţi explic? Acum eşti măritată’». Şoapta alteia, înainte de a intra în examen, despre asistentul care o chemase acasă, cu o seară înainte. Nu se dusese. Îl ascultam cum o întrerupe nervos, după fiecare frază. Ea învăţase, se vedea, i-am înţeles lacrimile când a picat-o. Mă întrebam ce le va spune părinţilor şi dacă o vor crede. Aflasem din primul an de liceu că şcoala nu e un loc terapeutic, dar măcar profa de franceză mă lăsa să termin! Îmi punea o întrebare, îi povesteam îndelung (îmi plăcea franceza), iar mă întreba, iar îi răspundeam. Zâmbea: „Stai jos!“. Eram mulţumit, până când aflam că mi-a dat patru. Părinţii colegilor care o păţiseră şi ei protestaseră, ceruseră inspecţii, chiar veniseră câteva. Singura schimbare a fost că profa a început să ne spună şi nota, după ce ne asculta: „Stai jos! Patru“. Clocotul de nedreptate mi s-a calmat când i-am înţeles principiul: dacă nu aveai note de zece la matematică şi la fizică şi erai la un liceu cu acest profil, nu meritai mai mult de cinci la franceză. Experienţele din facultate au fost însă în afara oricărei reguli. Ce poate egala atotputernicia unui profesor corupt? Cu asemenea forţe academice, e de mirare că în primele sute de universităţi ale lumii nu e nici una din România, iar studenţii mai slabi de înger fug ca potârnichile sau rămân cu traume? La vehemenţa din discuţiile particulare, ai zice că vulcanul revoltei e gata să erupă, dar sub complicitatea pretinsei neputinţe nu se coagulează un protest.
„Vin de la Gorj! Am plăcintă, caldă încă. Evadezi?“, mă invită Nico. Vor fi şi ceaiurile alea grozave în camera ei, şi „poveşti din grădina îngrădită“, despre care nu am voie să scriu („Sunt porţi pe care le mai deschid, pentru tine, dar nu vreau să împart lumii nici scârţâitul lor“). „La plăcinte, înainte!“, îi răspund, ca nu cumva, de atâta televizor, să mă apuce vreo înverşunare. Plăcintele noastre şi ale lor nu au nimic în comun. Nici lumile nu se ating, dar am trecut noi prin comunism! Eu voi scrie articolul pentru ziar, ea va cuceri toată noaptea sate într-un gotic RPG, iar mâine va dormi. Duminică însă va zâmbi vânzătoarei: „Gazeta de ieri, vă rog. Sunt o nostalgică!“.
