De la fereastra avionului ce cobora spre Gardemoen, Norvegia îmi părea un nesfârşit Predeal. Munţi acoperiţi de brazi cât vedeai cu ochii, ici-colo lacuri, unele îngheţate, altele nu. Era ceaţă jos, ca de obicei în zonă, amplasarea aeroportului fiind, din acest motiv, controversată, aveam să aflu. Dar interese sunt peste tot. Şi politicieni. „La fel de stupizi, dar mai puţin corupţi decât în România“, zicea unul dintre nordicii care ne vizitaseră de mai multe ori ţara, aducând ambulanţe reciclate, ca donaţie pentru spitale. Ne întreba dacă s-au schimbat lucrurile, povestea despre birocraţie, drumuri proaste, căruţe nesemnalizate, vameşi care cer bani. Altul susţinea că am fi fost prea politicoşi cu ocupanţii (germani sau ruşi) în ultimul război: „Luaţi-ne! Faceţi ce vreţi cu noi!“ şi că ultima dată când s-a oprit circulaţia trenurilor în Oslo a fost atunci când doi români au furat nişte cabluri de cupru, provocând pagube de milioane de euro. Mi-a părut rău că au această imagine despre noi, aşa că m-am gândit la noul ministru de interne, Gabriel Oprea, şi la câteva realităţi de acasă (durerea mai mare o face uitată pe cea mai mică).
Am furişat priviri de turist către sobrietatea stilată a capitalei, având cam acelaşi număr de locuitori ca şi Craiova, dar parcă nimic altceva în comun. Am admirat statuile lui Gustav din Parcul Vigeland şi m-a copleşit mausoleul fratelui său, Emanuel. M-am tot plimbat pe Karl Johans gate, de la Palatul Regal, până dincolo de parlament, am petrecut dimineţi în cafenelele din Aker Brygge, după-amieze în Centrul Nobel pentru Pace (intrare liberă la expoziţia dedicată laureatului pe 2008, Martti Ahtisaari) şi seri în clubul Blĺ. Am dormit în cartiere bogate, dar am trecut şi prin suburbiile în care 90% din oameni votează cu extrema dreaptă („Vreţi benzină mai ieftină, bere gratis şi să nu mai avem imigranţi?“; „Da, vrem toate astea!“. Unora nu le convine ca odrasla lor să fie singurul norvegian într-o clasă de musulmani, altora nu le plac refugiaţii somalezi, prostituatele nigeriene şi mafia care le aduce).
Am răspuns numeroaselor invitaţii, am încercat mâncărurile tradiţionale, metroul, reţeaua de autobuze ce leagă oraşele, parcurgând drumuri bune şi tuneluri kilometrice („Cine le-a săpat?“, am întrebat, cu gândul la deţinuţii politici de la Canal; „Nişte oameni foarte bine plătiţi“, mi s-a răspuns). Am intrat în case vechi de 200 de ani, în redacţiile ziarelor regionale din Telemark, dar şi în cele ale publicaţiilor centrale din Oslo, care mi se păruseră neasemănătoare cu ale noastre: Klassekampen (Lupta de clasă) şi Gateavisa, ziarul anarhiştilor.
I-am privit coborând de pe vaporaşele ce veneau din insule sau întorcându-se din munţi, cu schiurile pe umăr. Le-am ascultat poveştile despre vremurile când, de sărăcie, emigrau pe capete în America, dar şi despre efectele planului Marshall şi descoperirea în anii ’70 a petrolului din Marea Nordului, care au schimbat balanţa. „Duc o viaţă bună aici“, spun, la unison, neinteresaţi de aderarea la UE, mulţumiţi de raportul salarii/preţuri (ambele printre cele mai ridicate din Europa. Pentru norvegieni să plece în vacanţă este mai ieftin decât să rămână acasă). M-am gândit la sărăcia atâtor români, la casele dărăpănate din sate, la neruşinarea unor îmbogăţiţi, la resursele pe care le avem şi la liderii noştri politici („Cei care au puterea pot întotdeauna să se adune împreună şi să rezolve lucrurile. Nu accept scuze de la nimeni“, spunea, cu glasul său bâlbâit, Ahtisaari). Dacă Dumnezeu ar muta acum cele patru milioane de norvegieni în România şi ar duce acolo cele 22 de milioane de români, cum ar arăta cele două ţări peste 20 de ani?, m-am întrebat.
