Când a început să se vorbească despre criza financiară, nu mi-am făcut cine ştie ce griji. Nu am credite, rate, conturi, obligaţii familiale, iar foamea o ştiu din anii grei. Dacă aş fi fost vreun cinic, chiar aş fi bătut din palme, căci acumularea de tensiuni sociale oferă o poziţie privilegiată celui ce consemnează, martor al unor momente mai puţin anoste. Căci în privinţa crizei morale în care se scaldă societatea românească, a spectacolului şmecherilor care câştigă, a ofertei de false valori, a derizoriului dezbaterilor, a corupţiei şi minciunii, ajunsesem la fundul sacului! Mai jos de atât nu se poate, aşa cum nu pot merge mai sus apatia, neputinţa, indiferenţa, complicitatea prin tăcere a celor cinstiţi.
Delicaţii o duc greu peste tot în lume, dar în România acestor zile, dacă ai vreo urmă de bun-simţ (la care nu poţi renunţa, căci e „din vrej“, cum spune o mătuşă de-a mea), eşti agresat în fiecare clipă. Nesimţirea indirectă, pe care ţi-o servesc multe dintre personajele de pe micul ecran (despre care te întrebi ce caută acolo), şi cea directă, pe care ţi-o aplică politicianul, funcţionarul, medicul, poliţistul, fauna străzii, vânzătorul, magistratul, rudele (uneori), curg în valuri. Vreun coleg de serviciu nu se dezminte nici el, căci în vremuri de restructurări în firmă, nervozitatea creşte, iar locul primit trebuie păstrat (în unele joburi bine plătite, nu numai de la stat, ajunge cine trebuie). E vremea loviturilor sub centură, aşadar, banale pişcături de purice, pe lângă ceea ce istoria arată cu prisosinţă că putem, căci, ştim bine, nu există altă specie care să fi făcut mai mult rău omului decât omul. E şi vremea lipsei de alternativă la un capitalism încercat de criză, a incertitudinii, a violenţei latente în creştere, care ar putea să ţâşnească anarhic sau să se coaguleze în cine ştie ce proiect social-politic, dar şi a responsabilităţii, a speranţei, a solidarităţii în jurul calmului şi a ordinii.
Pentru mine, e vremea despărţirii. De această rubrică, în care am fost invitat de redactorul-şef să scriu, şi în care mi s-a permis să mă joc, să aduc personaje şi întâmplări, să spun ce cred de cuviinţă, fără sugestii şi fără cenzură. De colegii cărora nu am apucat să le arăt empatia din spatele obişnuitelor tăceri, de cititorii pe care i-am întâlnit uneori, de forumiştii cu care am dialogat, nu întotdeauna atât cât aş fi vrut, căutând împreună un răspuns, adesea de pe poziţii opuse („Nu cred că poţi fi neutru, pentru că trebuie să faci ce e drept“, spunea laureatul Nobel pentru pace Marti Ahtisaari). Unele gânduri exprimate pe forum mi-au luminat ziua, mai mult decât ar fi putut să o facă vreun onorat formator de opinie, tot aşa cum cuvintele pe care mi le-a spus Nico, după ce a citit o carte de-a mea, nu le-aş da pe pagini întregi de consemnare într-o istorie a literaturii, fie şi de Manolescu. Replica ei venea din curtea copilăriei, din timpurile când bunica îi prepara minunate feluri de orez cu lapte (şi scorţişoară), dintre care fetiţei cu breton îi plăcea mai mult acela cu vişine incluse. După ce termina un castronel, întreba cu glas rugător-imperativ de lângă şorţul petrecut peste rochia elegantă: „Mai ai? Mai fă-mi!“.
Nu ştiu să flutur batiste. Nici nu suntem în vreun final de Casablanca sau într-o gară din zile de război, când gesturile au parcă altă încărcătură, iar clipele-s precipitate şi intense. Aşa că îmi iau rămas-bun cu o simplitate stângace.
