În ultimele săptămâni am avut mai multe întâlniri cu oameni cu cuţitul la os.
Istoriile personale sunt lungi, încâlcite, dar pot fi reduse la câteva propoziţii simple. Au avut un teren, au luat un credit, au început să construiască blocuri, case, vile, condominioane, cum le mai spune, cumpărătorii nu vin şi acum băncile îi execută. Execuţiile bancare – termenul îţi dă fiori,
într-adevăr – înseamnă conturi blocate, neplata furnizorilor, a salariaţilor, a ratelor la credite, blocarea lucrărilor. Unul are complexul de locuinţe aproape gata, adică mai trebuie introduse gazele, apa, electricitatea, canalizarea, altul are utilităţile, dar a ajuns abia la etajul al treilea şi aşa mai departe…
Cumpărătorii s-au rărit din ianuarie 2008 şi au dispărut din septembrie 2008. Cei care vin se uită, întreabă când o să fie gata şi spun sistematic: vă mai sunăm noi, adică mai stăm, ne mai gândim, mai aşteptăm.
Toate stereotipurile sociale despre care se scrie în cărţi le poţi vedea pe viu.
Investitorul agitat şi nervos, care nu se simte cu nimic vinovat – deşi a construit cu 500 de euro şi a vrut să vândă cu 2.500 de euro pe metrul pătrat – care acuză pe toată lumea: pe Isărescu, că a dat drumul la leu ajungând la 4,4 de la 3,1 lei pe euro; pe Băsescu, care nu a vrut acordul cu FMI, iar când l-a vrut a fost prea târziu; pe americani, care au provocat criza şi nu fac nimic să o rezolve. Nici prin cap nu-i trece că s-a întins mai mult decât îi este plapuma, că a mituit oamenii băncilor ca să închidă ochii când citeau dosarul cu garanţii, că a vrut să vândă un produs cu de cinci ori preţul de cumpărare.
Investitorul deprimat, care crede că această criză este îndreptată precis împotriva lui, tocmai când începuse şi el să se aşeze în lume: făcuse comerţ sau producţie sau asigurări, adunase o sumă de bani, a pus toate proprietăţile gaj şi s-a împrumutat de zece ori cât avea disponibil, s-a apucat de real estate, cum se spune, fără să ştie construcţii, instalaţii, economie, sociologie. E inginer piscicol, i-a mers cu comerţul, de ce nu i-ar merge şi cu imobiliarele?? Uite că nu merge. Iar acum poate pierde casa, maşina, economiile adunate în ultimii cincisprezece ani, colecţia de ceasuri şi cea de maşini de epocă.
Investitorul instituţional, care, de fapt, este salariatul unei firme din Spania sau Grecia, cu un salariu la care nici măcar un director de bancă nu ar îndrăzni să viseze, maşină, bani de protocol, bani de costume, călătorii cu clasa business, concedii şi asigurări medicale plătite. Omul e palid, a luat şi el un credit de jumătate de milion de euro să-şi facă o căsuţă cu patru dormitoare lângă televiziune, o mică vilă la mare şi una la munte, dacă îşi pierde slujba, pierde şi casele, că nu mai are cu ce le plăti. Iar slujba o va pierde, pentru că, oricât ai fi de grec, tot îţi dai seama că 500 de apartamente construite în Voluntari sau în Chitila, atât de apropiate încât arunci cu măslina pe masa din bucătăria celuilalt bloc, neterminate şi fără finanţare, nu se pot vinde cu preţul de 150.000 de euro apartamentul cu două camere nici dacă vin musulmanii din liga orbilor.
Toate aceste caractere vor să ştie când se termină coşmarul acesta. Cam prin 2013-2014 se ajunge din nou la preţurile din 2007, dacă intrăm în zona Euro şi dacă avem creştere economică susţinută până atunci. Nu se poate, zic ei, noi ne gândeam că la sfârşitul anului se cam termină. Da, confirmi tu, la sfârşitul anului 2014. Dar nu cunoaşteţi pe cineva care să ne dea cât am investit şi să continue el?
Cunosc multă lume slabă de minte şi bezmetică, în grupa aceasta sunt chiar şi eu, dar chiar atât de proşti, nu ştiu. Dar nu aveţi relaţii la vreo bancă să ne extindă finanţarea, pentru că ăştia de la BCD, MRC, CRM sunt nişte bandiţi şi nu mai vor? Ba, cum să nu, uitaţi-vă, avem cereri de ofertă de la multe bănci, au încredere în noi, dar trebuie doar să evaluăm riscurile de încetare de plată pentru cinci sute, o mie sau cinci mii de dosare… Cam toate seamănă cu cazul dvs.
Ce au aceşti oameni de făcut? Pot continua să caute minunea – o bancă, un investitor, un val de cumpărători. Dar în viaţa reală nu există minuni. Pot să evalueze la rece ce e mai important pentru ei – profitul virtual sau o relaţie bună cu banca. Dacă relaţia cu aceasta este mai importantă decât orice, atunci coboară preţurile la un nivel raţional şi reîncep să vândă. Cererea există, dar ea scade vertiginos odată cu creşterea preţurilor. La 130.000 de lei o garsonieră găseşti cumpărători, la 150.000, nu prea, iar la 200.000 te poţi muta fără cheie că nimeni nu-ţi deschide uşa. Cobori preţurile, creşti volumul. Creşti volumul, îţi achiţi obligaţiile faţă de bancă. Îţi achiţi obligaţiile, îţi păstrezi cuvântul dat. Acesta este cel mai important capital.
