Vizita bătrânei doamne

Delegaţia FMI este în România pentru prima evaluare a acordului de împrumut încheiat la începutul acestui an. Vă reamintesc că FMI a oferit un împrumut de aproape 13 miliarde de euro (de peste zece ori mai mult decât contribuţia României la Fond), la care se adaugă aproape nouă miliarde de la Comisia Europeană, BERD, BEI şi Banca Mondială. Pe deasupra, Guvernul României s-a împrumutat deja de la bănci comerciale interne de peste cinci miliarde de euro şi îi mai trebuie încă pe atâta până la sfârşitul anului. În total, datoria publică şi privată, internă şi externă a României a ajuns la aproape 70% din PIB. Cu alte cuvinte, creşterea nivelului de trai din ultimii ani a fost parţial plătită din credite. Spun „parţial“, pentru că au mai contribuit la creşterea standardului de viaţă emigraţia pentru muncă a românilor în Uniunea Europeană şi creşterea productivităţii muncii în economia domestică.
FMI îşi încalcă propriile principii – cele ale neoliberalismului accentuat – în faţa crizei creditului, care s-a transformat în criză financiară şi apoi în recesiune în Europa Occidentală şi America de Nord. O parte din împrumut se duce acum către plata salariilor, pensiilor şi obligaţiilor statelor care au ajuns la fundul sacului – Letonia, Ucraina, Ungaria, România. Sunt ţării cu economii fragile, care nu au avantaje competitive majore şi care au fost gestionate relativ bine până când a apărut criza. Acum zece ani, ai fi fost dat afară din Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional dacă ai fi susţinut că FMI trebuie să plătească salarii şi pensii. Acum este un principiu de lucru acceptat, căci nu prea au fost alte soluţii pentru a menţine sistemul economic mondial în stare de funcţionare.
Însă, în România, problema este complicată de situaţia politică. Ţara noastră este guvernată de o coaliţie contra naturii (stânga-dreapta) şi are două tururi de alegeri în acest an crucial pentru felul cum vom ieşi din criză. Că de ieşit se va ieşi, dar depinde cum: împovăraţi de datorii şi sleiţi de forţe sau pregătiţi pentru o nouă creştere.
Alegerile pentru Parla-mentul European – care, în general, nu trezesc deloc interes, căci rolul acestuia este foarte redus în configuraţia politică a Europei Unite – au fost mai agitate ca de obicei pentru că au fost văzute ca un test de mărime pentru ambele partide aflate în coaliţie: social-democraţii şi democrat-liberalii. S-a depus mult efort, s-au cheltuit sume mari şi, totuşi, rezultatul a fost nul: PD-L şi PSD sunt în continuare la egalitate, aşa cum au fost şi la alegerile parlamentare din 2008.
Urmează alegerile prezidenţiale, nici ele cu mare miză – preşedintele nou-ales nu poate face practic nimic, în afară de a-i schimba pe şeful Institutului Cultural Român şi câţiva procurori.  Dacă PSD şi PD-L continuă să ţină cu dinţii de această coaliţie împotriva naturii, atunci s-ar putea să-l avem pe Crin Antonescu, principele Duda sau Gigi Becali drept preşedinte, dar tot cu Boc prim-ministru vom trăi.
Astfel încât vizita delegaţiei FMI este utilizată în bătălia internă: primul-ministru anunţă că guvernul îşi va asuma răspunderea pe legile educaţiei, Legea pensiilor şi Legea salarizării în serviciile publice. Aceasta se va întâmpla la începutul lunii septembrie, cam devreme după calendarul FMI, dar la timp pentru cel al alegerilor prezidenţiale. Din nou democrat-liberalii au atacat decisiv: dacă social-democraţii nu votează pachetele de legi, atunci guvernul cade şi Traian Băsescu intră în campania prezidenţială cu guvern probabil monocolor, interimar şi având toate pârghiile statului în mână. Dacă social-democraţii votează pachetul de legi, Traian Băsescu se poate uita la alţi competitori, pentru că pe Mircea Geoană l-a pierdut pe drum: social-democraţii au insistat pentru creşterea pensiilor şi a salariilor din învăţământ cu 50% şi tot ei votează acum reduceri masive de venituri pentru pensionari, bugetari şi demnitari. Social-democraţii se bat cu Universitatea „Spiru Haret“, dar Legea reformei sistemului educaţiei publice – care conţine orori – a fost elaborată la Cotroceni, şi nu în Kisselef, unde domnesc Marian Vanghelie, Radu Mazăre şi Liviu Dragnea.
Chiar şi de la Bruxelles devine limpede că social-democraţii şi-au sacrificat preşedintele, pe care îl trimit într-o cursă fără şanse, pentru a rămâne la guvernare. De ce vor să rămână la guvernare, încâlcându-şi toate promisiunile din campania electorală şi puţinele principii de stânga, este un mister pe care mintea noastră nu-l poate pătrunde.