Vrăjitorul şi exorcistul

E un semn bun că începem să fim preocupaţi de memorie. Cele două decenii scurse de la căderea regimului Ceauşescu aduc la pachet nu doar documentare şi volume aniversare, ci şi tendinţa tot mai pronunţată de a explica trecutul istoric, de a-l demitiza. Grăitoare este inflaţia de volume memorialistice care au invadat de ceva vreme piaţa cărţii din România. De la jurnalul Regelui Carol până la însemnările poetei Constanţa Buzea, prima soţie a lui Adrian Păunescu, ne putem băga nasul în viaţa cotidiană a multor personaje importante în România secolului 20. Multe impresii false se risipesc în acest fel şi multe statui sunt fisurate.
Există, pe de altă parte, un curent contrar, care insistă în a folosi termenul de „recuperare a memoriei“. Se preferă în acest caz o abordare a istoriei României prin idealizarea personajelor ei principale. Temelia acestui curent este construită pe dezamăgirea izvorâtă în anii de după 1989, pe haosul societăţii care a declanşat fenomenul „ruşinii de a fi român“. Suntem un popor cu o stimă de sine mult diminuată faţă de anii regimului comunist.
Lucian Boia este unul dintre autorii care s-au specializat în dezvrăjirea istoriei românilor. Folosind metode de cercetare riguroase, dar şi un limbaj relaxat, cărţile lui Boia risipesc una după alta iluziile sădite în generaţiile care au avut pe bănci varianta comunistă a manualelor de istorie. În „Germanofilii“ (Ed. Humanitas, 2009), Lucian Boia contrazice tema larg răspândită care susţine existenţa la 1914 a unui „consens şi efort unitar al românilor de pretutindeni în direcţia împlinii dezideratului unităţii naţionale a statului român“. Vă este cunoscută formularea, nu-i aşa? Această teză predată de-a lungul mai multor generaţii elevilor români este demontată şurub cu şurub.
Elita intelectualilor transilvăneni înclina mai degrabă, la 1915, către un regim de autonomie a Transilvaniei. Desigur, faptele sunt nuanţate, dar existenţa în societatea românească a germanofililor, susţinătorii intrării în război alături de Austro-Ungaria, nu a fost un fenomen marginal. Ioan Slavici şi George Coşbuc ne sunt cunoscuţi drept „icoane“ ale românismului. Lucian Boia demonstrează însă lipsa unei atitudini militante a celor doi pentru unirea Transilvaniei cu România. Savantul bănăţean Victor Babeş prefera în acei ani să nu-şi exprime opţiunile, în timp ce ardeleanul Liviu Rebreanu adoptase o atitudine pragmatică: atâta timp cât era plătit, semna articole în ziarele ambelor tabere. Amândoi au rămas în Bucureştiul ocupat de germani, Rebreanu fiind în 1918 chiar luat la bătaie de un grup de ardeleni revoltaţi de colaboraţionismul scriitorului.
Spre deosebire de Lucian Boia, există în România anului 2010 un discurs din ce în ce mai viguros, care afirmă excepţionalitatea poporului român. Actorul Dan Puric este vârful de lance al acestui curent. În conferinţele sale, care beneficiază de o audienţă largă, Dan Puric vorbeşte despre martirajul românilor în închisorile comuniste, acuzând, îndreptăţit, de altfel, implicarea scăzută a statului în sprijinirea iniţiativelor de popularizare a acestei părţi din istoria recentă. Dar Dan Puric vorbeşte şi despre „puritatea neamului românesc“, şi despre destinul special al acestui popor.  
Dacă Lucian Boia este omul de ştiinţă care explică minunile, Dan Puric este vrăjitorul care creează legendele. Atâta timp cât rigoarea se menţine de o parte, iar echilibrul înţelept de cealaltă, ambele abordări îşi pot avea rostul lor. Căci istoria unui popor are în egală măsură nevoie şi de adevăr, şi de eroi.
*La 20 de ani de la evenimentele din 1989 am ales să nu comentez noutăţile politice de la Bucureşti. Înclin să cred că, în prezent, politicienii români nu sunt capabili să facă istorie.