Aniversarea secreţilor

„Un agent secret face petrecere de ziua lui de naştere? Da, dar nici unul dintre invitaţi nu ştie exact cine e sărbătoritul“. O glumă cu tâlc în această săptămână în care Serviciul Român de Informaţii Externe a sărbătorit 20 de ani de existenţă. Folosindu-se de ocazie, directorul SIE, fostul ministru de externe Mihai Răzvan Ungureanu, şi-a permis luxul apariţiilor în media mai des ca de obicei. A fost totuşi chibzuit. Cum altfel? Vorbim despre o instituţie învăluită în mister care a transmis în acest moment o serie de mesaje din care s-ar putea intui starea de spirit prezentă la vârful SIE.
Un articol recent din presa italiană vorbea despre numărul mare de români angajaţi într-un serviciu secret. Doi foşti directori ai SIE au discutat în presă despre numeroşii angajaţi ai SRI, avansând şi cifre referitoare la SIE. Despre pensiile uriaşe ale foştilor lucrători în Securitatea comunistă s-a mai scris, dar aceste informaţii sunt însoţite şi de articolele care vorbesc despre o creştere constantă a fondurilor bugetare alocate serviciilor secrete. S-a creat astfel la pachet o imagine defavorabilă serviciilor secrete româneşti: aceea de instituţii supradimensionate, finanţate pantagruelic, din banii contribuabililor, pentru activităţi oculte şi opacizate.
O astfel de portretizare la kilogram nu convine deloc SIE care, în ultimii ani, s-a reflectat public ca fiind o instituţie de elită a României, reformată şi fără nici un fel de legătură cu fosta Securitate. Mihai Răzvan Ungureanu a vorbit public în aceste zile despre veniturile agenţilor pe care îi coordonează: 2.500 de lei salariul mediu, în timp ce pensia medie este de aproximativ 1.500 de lei. Tot el a precizat, într-o deschidere fără precedent, că media de vârstă din cadrul SIE este de 37 de ani, numărul de angajaţi ai instituţiei fiind mult mai mic decât cei 3.000 amintiţi în presă.
Reprezintă aceste declaraţii o încercare de diferenţiere a SIE de celelalte servicii secrete româneşti? Se pare că da, întrucât în ultimii ani cei mai buni comunicatori dintre „secreţi“ au fost totuşi cei de la SIE. La polul opus se află serviciul secret al Ministerului Apărării (Direcţia Generală de Informaţii a Apărării) care are, conform atribuţiilor legale, cele mai importante competenţe dintre toate serviciile speciale româneşti, dar, spre deosebire de SIE şi SRI, nu răspunde în faţa parlamentului.
Frustrările celor de la SIE se referă şi la legislaţia învechită după care funcţionează. Legea SIE provine din 1998, dată anterioară intrării României în NATO. Deşi Ungureanu atrage periodic atenţia asupra nevoii de a avea un pachet actualizat de legi ale siguranţei naţionale, decidenţii politici tărăgănează procesul de mai bine de doi ani. O atitudine bizară din partea politicienilor, care ar merita pe viitor o analiză minuţioasă.
Directorul SIE vorbeşte laudativ despre performanţele instituţiei pe care o conduce, dar câteva dificultăţi cu care se confruntă, deşi neverbalizate, pot fi intuite. Cuantumul relativ modest al salariilor prezintă probabil un inconvenient în menţinerea angajaţilor din cadrul SIE. Recipiente ale unei pregătiri de elită, aceştia pot fi ispitiţi de câştigurile mai atractive şi mai puţin riscante ce pot fi obţinute în mediul privat.
Oamenii din cadrul SIE, spunea Ungureanu într-un interviu, „înţeleg să fie patrioţi şi din punct de vedere moral, nu doar retoric“. Patriotismul este însă o valoare prea puţin prezentă în educaţia generaţiilor tinere din România postcomunistă şi este de presupus că acest impediment apare frecvent în procesele de recrutare din cadrul SIE.  
Iată doar câteva posibile dificultăţi de sistem care se adaugă receptării încă neclare a instituţiei în rândul populaţiei. Este suficientă o comparaţie între pagina de internet a MI6, serviciul secret al Marii Britanii, şi cea a SIE, pentru a percepe diferenţele cadrului în care funcţionează cele două instituţii omoloage. Un cadru care, în România, poate fi ameliorat doar prin decizia politică de actualizare a legilor siguranţei.