Bibeştii

Casa Bibescu din Parc – reper printre amintirile „proprii şi personale“, dar şi reper istoric care ne aminteşte tuturor un nume ce face parte din istoria Românilor: Gheorghe Bibescu… Noi, oltenii, suntem mândri să ştim că Vodă Bibescu, „Domn stăpânitor a toată Ţara Românească“, este oltean-craiovean de-al nostru, cu toate ale sale, şi bune, şi rele. Folosesc prezentul „este“ pentru că, nu-i aşa, buni sau răi, cu bune sau rele, toţi cei neuitaţi şi rămaşi în cartea de istorie a neamului (ne) „vorbesc“ şi azi prin faptele lor, unele bune, altele mai puţin bune. Este necesar „dialogul“ cu trecutul. E bine, e necesar de ştiut, de asumat trecutul, cu bune şi rele. Toate ne înţelepţesc, ne învrednicesc la necesara „igienă“ sintetizată în înţelepciunea populară, „cele rele să se spele, cele bune să se adune“. Mai ales acum, în vălmăşagul prezentului, când „e din ce în ce mai greu să îţi prevezi trecutul“, iar „amintirile din viitor“ sunt ameninţate, amanetate…
Gheorghe Bibescu s-a născut în 1804 la Craiova, din părinţii Dimitrie Bibescu şi Ecaterina Văcărescu. Studiile superioare le face la Bucureşti şi le desăvârşeşte la Paris. În 1824 se implică în „trebile Ţării“, activând în Ministerul Dreptăţii (Justiţiei) şi în cel al Trebilor Dinafară (Externe). Dezamăgit de mersul trebii, pleacă la Paris, apoi la Viena, unde stă până în 1842, când se-ntoarce la Bucureşti, ca opozant al domnitorului Alexandru D. Ghica. Demn de ţinut minte discursul mitro-politului Ţării Româneşti, în preajma alegerii lui Gheorghe Bibescu: „Azi suntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre; hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa hotărâre de viaţă şi de moarte… Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii… Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni în ajutor. Mâine va fi prea târziu. Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes în parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubire de patrie!“. La 1 ianuarie 1843, opozantul Bibescu îl detronează pe Ghica Voievod şi se aşază la cârma ţării, ţară care avea mare nevoie de reforme. Există aici un mic paradox. La acea vreme, Principatele se aflau sub puternica influenţă a Rusiei! Imperiale, ce-i drept! În 1831-1832, autorităţile ruseşti impuseseră în Moldova şi Ţara Românească  Regulamentul Organic, un „pachet de legi“ conservator în esenţă, dar, paradoxal, „cetit“ printre rânduri, deschizător de acţiuni reformatoare. Practic, occidentalizarea (definită în limitele şi realităţile vremii) ţării începe cu Regulamentul Organic impus de… ruşi! Iată câteva treceri la fapte reformatoare ale lui Bibescu Voievod: a sporit efectivele armatei, a reaşezat pe baze noi finanţele ţării, a militat pentru îmbunătăţirea învăţământului românesc, i-a ajutat substanţial pe bucureştenii rămaşi fără case în urma unui devastator incendiu iscat chiar în ziua de Paşte a anului 1842. Dar, în (de)contul voievodului reformist trebuie trecute şi două fapte „stereo“, una obedientă faţă de Răsărit, cealaltă faţă de Apus, care au stârnit oprobriul maselor. Beneficiind de sprijin domnesc, minele româneşti sunt concesionate magnatului rus Trandafiloff. Parlamentul, mă rog, Adunarea Ţării, anulează decizia. Bibescu contraatacă şi suspendă Adunarea! Nici iniţiativa lui Vodă Bibescu de a introduce limba franceză ca limbă de predare în învăţământul superior românesc nu a fost bine primită de societatea civilă.
…Şi a venit anul 1848, când bătrâna doamnă Europa a devenit… revoluţionară! Începutul Revoluţiei din Muntenia este marcat de Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848. Proclamaţia cuprindea 22 de puncte, autorii principali ai redactării fiind Nicolae Bălcescu (pe fond) şi Ion Heliade Rădulescu (pe formă). Printre revendicări: împroprietărirea ţăranilor, suprimarea rangurilor sociale, egalitatea drepturilor politice, independenţă administrativă şi legislativă, neamestec dinafară. În aceeaşi zi de 9 iunie, departe de Islazul oltenesc, la Bucureşti, trei tineri trag focuri de armă spre Gheorghe Bibescu, care a scăpat miraculos de gloanţe, unul oprindu-se chiar într-unul dintre epoleţi! Pe 11 iunie, clopotul Mitropoliei dă semnalul de adunare a mulţimii, care se îndreaptă spre Palatul Domnesc. La presiunile mulţimii, târziu, în noapte, Vodă Bibescu iscăleşte noua Constituţie, de fapt, Proclamaţia în 22 de puncte, de la Islaz. Dar, a doua zi, consulul ţarist la Bucureşti protestează formal împotriva noii orânduiri „omologate“ de Bibescu. Se vede treaba că vorbele paşoptistului ardelean Gh. Bariţiu nu trecuseră munţii şi nu ajunseseră la urechea lui Vodă: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!“. Formal, prin semnarea noii Constituţii (Proclamaţia), domnitorul îmbrăţişa cauza revoluţionară, dar lipsa credinţei în cauza revoluţiei şi frica de ruşi îl fac pe  Gheorghe Bibescu să abdice. Porneşte spre Braşov, prin Câmpulung. De aici va lua drumul străinătăţii, stingându-se la Paris, în iunie 1873.
Biserica „Sfânta Treime“ – reper printre amintirile „proprii şi personale“, dar şi reper istoric amintindu-ne tuturor un nume care face parte din istoria românilor: Ştirbei Vodă. În curtea acestei biserici mai veneam prin anii ‘ 50-’60 ai secolului trecut, noi, copiii de pe strada Madona. Mai furam de prin pomi corcoduşe sau caise verzi, rămurele de liliac (nu rupeam crengi!), mai jucam pituluşu’ ori hoţii şi vardiştii. Câte unul se mai ascundea în spatele impunătoarei statui din curtea bisericii. Dintr-un tufiş veneau „gloanţele“ verbale: „Pac, pac, te-am nimerit, eşti mort!“. „Mortul“ se scula şi-şi căuta alt ascunziş. Începea cearta: „Nu mă-ntere’, te-am nimerit, eşti afară din joc!“. „Mortul“, nu şi nu! Când hărmălaia se înteţea, apărea în uşa casei parohiale preoteasa: „Terminaţi cu joaca aici, împieliţaţilor! Nu mai faceţi gălăgie! Mai bine culegeţi caise, da’ să nu rupeţi crengile!“. N-avea suflet rău preoteasa, dar nici noi, copiii, nu prea săream (des) calu’. Şi nici gardul împrejmuitor. M-a durut dărâmarea acelei părţi de gard rămase până mai ieri, dar, trebuie să recunosc,  Biserica „Sfânta Treime“ şi statuia lui Ştirbei Vodă sunt puse acum într-o nouă şi adăugită lumină şi valoare peisagistic-arhitecturală. Dar, să trecem din caietul meu cu amintiri la cartea de istorie.
Barbu Dimitrie Ştirbei este fiul aceloraşi Dimitrie Bibescu şi Ecaterina Văcărescu, deci fratele lui Gheorghe Bibescu, căruia îi va şi urma la domnie, în două rânduri, 1849-1853 şi 1854-1856. S-a născut în 1799 la Craiova, fiind adoptat de bogatul său unchi Barbu Ştirbei, căruia i-a preluat numele. Biserica „Sfânta Treime“ a fost ridicată între 1765 şi 1768 prin contribuţia, osârdia şi purtarea de grijă a stolnicesei Dumitrana, mama vornicului Barbu Ştirbei, tatăl adoptiv al lui Barbu Dimi-trie Ştirbei, viitorul Domn. În 1840, Prinţul Ştirbei reface din temelii biserica. Pisania de atunci se mai păstrează şi azi. Arhitectul francez Jean Leconte de Nouy a construit în curtea bisericii un frumos grup statuar, în cinstea voievodului-ctitor.
Tratatul de la Poarta Liman, din 1849, dintre Rusia şi Înalta Poartă, „implementa“ în Principatele Române o nouă ordine politică. Domnii erau consideraţi înalţi funcţionari aleşi pe şapte ani, iar Adunările, uneori nesupuse, rebele, au fost înlocuite cu Divanele. În aceste condiţii, în iunie 1849, prinţul Barbu Ştirbei a fost înscăunat Domn al Ţării Româneşti. A fost un Domn reformator, s-a ocupat activ de înfrumuseţarea Bucureştilor, multe obiective dăinuiesc şi azi, dar dominanta domniei sale a fost preocuparea, grija pentru îmbunătăţirea învăţământului în limba maternă. De altfel, această preocupare o avea tânărul prinţ încă din 1835, când era membru activ al Eforiei Şcoalelor: „Rezultatul cel mai mare al organizaţiilor şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturei sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionali-tate“.