Mâna mi-a înghețat în mânușă. Pixul îmi scârțâie cu sincope pe coala de hârtie și lasă în urmă o dâră albastră căreia voi fi obligat abia în sesiune să-i deslușesc semnificația. Profesorul dictează egal scoțând aburi din gura aflată sub căciulă, de parcă ar fi locomotivă. Instinctiv, îmi îndrept privirea prin fereastra „turnului“ facultății către fabrica de locomotive adevărate. Printre florile de gheață desenate haotic pe geamul luminatorului se zărește furnicarul din curtea „Citadelei Electrotehnicii“ românești. E semn că se muncește, în ciuda gerului năprasnic. Parcă și mie nu mai îmi este atât de frig. Mă îmbărbătez să rezist până la pauză. Cum dracu’ au reușit să construiască o încăpere în care e mai frig decât afară? Habar n-aveam atunci că un transilvănean a inventat caloriferul (sunteți sigur, domnu’ Marga?!). N-am însă nici o îndoială că proiectanții luminatorului sunt inventatorii caloriferului „rece“ care face ca frigul din interior să fie mai mare decât cel de afară. Ca să-mi treacă timpul, socotesc în gând că sunt student în orașul în care se construiește tot ce mișcă pe pământ sau în aer: mașini, locomotive, tractoare, avioane, iar cu puțin noroc, în câțiva ani, voi fi și eu printre cei care se agită în halele de vizavi…
Mă trezesc și deschid ochii. Simt o transpirație rece pe spate de la care cred că mi s-a tras coșmarul cu întoarcerea în timp. Mă ciupesc de piciorul amorțit. Nu mai sunt nici eu student, dar nici Electroputere nu mai e ce-a fost. Acum a devenit Electroputere Mall. O fi bine, o fi rău? Fabrica de Avioane s-a transformat în Fabrica de Avion, iar mai nou, în fabrica care nu fabrică nimic. Combinatul Chimic a ajuns un câmp de schelete metalice pe care însuși proprietarul de aiurea îl reneagă, cu gândul la câți bani l-ar costa decontaminarea. MAT-ul e în comă, doar hălcile de teren pe care le vinde din când în când îl mai țin în viață. Beau deja cafeaua, e cald în mijloc de octombrie și asta îmi stimulează optimismul că nu e totul pierdut cât încă mai avem o uzină de autoturisme, pe care doar criza asta nenorocită o face să meargă împiedicat, și una de utilaj greu, care, în ciuda greutăților, reușește nu doar să supraviețuiască, dar chiar să-și depășească strălucirea trecută.
Cafeaua tare aproape m-a trezit, dar asta îmi readuce obsesiv un val de întrebări pe care tot încerc dibace să-l ocolesc de o bună bucată de vreme: de ce? De ce Craiova mea, a ta, a lui și, în definitiv, a noastră, a ajuns una din capitalele sărăciei? De ce șomajul are cote alarmante, iar o soluție valabilă pentru tineri este să părăsească orașul? De ce noi suntem astăzi mai puțini cu aproape 60.000 față de doar acum câțiva ani?
Până nu-mi trece amorțeala din picior și durerea difuză de cap, nu mă simt capabil să caut răspunsurile, așa că rămân la de ce-uri. De ce după ce ai fost orașul primei echipe românești care a ajuns în semifinalele unei cupe europene de fotbal și doar o mustață i-a lipsit până la împlinirea totală pe care a reușit-o mai apoi o echipă bucureșteană de fotbal, dopată tot cu olteni, am ajuns în situația să nu mai avem echipă deloc? Ultimul „de ce“ îl beau odată cu picătura de cafea deja rece din fundul ceștii: de ce un oraș de oameni pașnici și liniștiți a ajuns sinonim în mass-media cu clanurile de interlopi sau luptele de stradă?
Cafeaua m-a limpezit parțial, așa că încep să elimin pe rând dintre răspunsuri. Clima nu e, că e favorabilă. Poziția geografică nici atât, câtă vreme la doar câteva dește pe hartă se află granița cu trei țări. Învățământul? Nici gând, cât Craiova a fost unul din centrele universitare de vârf ale țării, și până mai ieri nu mi-aduc aminte de vreo olimpiadă sau concurs studențesc în care să ne fi făcut de rușine și la care Iașiul, Clujul sau chiar Bucureștiul să nu ne facă cu mâna din urmă. Cusurgii dintre voi nu o să-mi dea sută la sută dreptate cu ultima afirmație, dar eu sunt sigur că este doar o chestiune de blazare, de orgoliu adormit, care, odată trezit, va face ca învățămânul craiovean „să fie ce-a fost și mai mult decât atât“.
Să fie craiovenii inculți? Asta-i mai bună ca toate! Câte orașe au filarmonică, teatru liric, teatru de păpuși, ansamblu folcloric, toate cu vitrinele neîncăpătoare pentru premiile obținute în timp? În câte orașe se mai editează reviste de cultură sau volume de proză și poezie? Aud? Muzeul de Artă sau cel al Olteniei ar face invidios orice iubitor de artă, istorie, etnografie sau științe ale naturii. De Festivalul Internațional Shakespeare și de trupa de actori a Teatrului Național a auzit o lume întreagă.
După ce am tăiat în minte din lista de răspunsuri posibile, care, culmea, mai degrabă ar trebui să fi împiedicat decăderea, îmi promit ca, imediat ce mă lasă durerea de cap, să le caut pe cele reale și să vi le împărtășesc în articolul următor.
