În mai 2012, ca urmare a unor mișcări parlamentare ample și relativ imprevizibile, opoziția parlamentară compusă din PSD, PNL și PC reușește să schimbe guvernul-fantomă al tânărului Mihai Răzvan Ungureanu și să se instaleze la conducerea puterii executive. În iunie 2012, au loc alegerile locale, iar noua majoritate parlamentară obține rezultate remarcabile. Nu din cauza vreunei soluții-minune la cele patru probleme chinuitoare ale votanților români (corupția, inegalitatea, sărăcia și datoriile publice și private), ci dintr-un sentiment de lehamite față de modul în care dreapta a condus România între 2005 și 2012. La sfârșitul lunii iunie 2012, premierul Victor Ponta se prezintă la o întrunire a Consiliului European fără mandat din partea președintelui României, ceea ce ar fi putut genera cea mai profundă criză structurală a Uniunii Europene din ultimele decenii. Criza este evitată în ultimul moment printr-un efort comun SUA – UE (vă puteți imagina ce ar fi însemnat un proces al Rusiei, Siriei sau Iranului împotriva legitimității UE???)
În iulie 2012, majoritară în parlament, puterea executivă și administrația locală, coaliția PSD, PNL, PC inițiază un nou referendum de suspendare a președintelui României, poate din rațiuni politice, dar mai plauzibil din cauza palmei morale pe care a primit-o premierul Ponta de la colegii săi europeni. Campania pentru referendum este cea mai proastă din cele organizate de PSD de la campania parlamentară și prezidențială din 1996, referendumul este declarat invalid, iar președintele Băsescu se întoarce la Cotroceni, nu mai puțin speriat ca Victor Ponta de repercusiunile actelor lor.
Sperietura este atât de zdravănă, încât Victor Ponta și Traian Băsescu semnează un acord de coabitare (un fel de angajament în fața Consiliului și Parlamentului European că nu vor turna nisip în rotițele unui mecanism fin și fragil) imediat după alegerile parlamentare din decembrie 2012. Semnătura a fost oficială, dar înțelegerea fusese negociată înainte de campania electorală – cel puțin judecând după moleșeala cu care cei trei s-au atacat în timpul campaniei.
Începe perioada coabitării. Traian Băsescu își vede de dosarele lui, Victor Ponta își precizează agenda politică pentru un mandat garantat de patru ani – USL are majoritate solidă în puterea executivă centrală și locală și în puterea legislativă. În februarie 2013, la aniversarea a doi ani de la înființarea USL, premierul Ponta își precizează prioritățile: modificarea Constituției, regionalizarea României și campania de recucerire a încrederii partenerilor externi. Scriam încă de atunci că este cea mai disonantă agendă politică pe care am văzut-o la un premier în ultimele două decenii. Rescrierea Constituției nu este deloc pe agenda publică, votanții români nu vor să participe la un referendum pe această temă. Regionalizarea este o încercare a grupului Dragnea-Mazăre-Constantinescu-Udrea (care, de altfel, încasează zeci de milioane de euro anual în cele două județe pe care le domină feudal, Teleorman și Constanța) de a controla cel puțin 10-15% din subvențiile și veniturile consiliilor județene. Iar încercarea de rebrenduire a lui Victor Ponta în Europa și SUA este o costisitoare campanie de imagine, fără nici o șansă reală. Campaniile de imagine sunt eficiente dacă aduc argumente raționale pentru probleme reale. Iar problemele UE și SUA (care nu ne ridică vizele de intrare pe continentul american, deși suntem membri NATO și UE) cu România și persoana Victor Ponta sunt în cu totul altă parte decât crede dânsul. Sau camarila, formată organic și imperativ în jurul oricărui om cu funcție înaltă.
Adevărata dramă
a societății noastre
Când am inventariat actele politice ale premierului Victor Ponta, am constatat că agenda Domniei Sale este perfect paralelă cu agenda publică. Domnul Victor Ponta dorește să modifice Constituția (publicul este complet neinteresat), să introducă regionalizarea României (pe oameni nu îi preocupă deloc, iar administrația locală s-a revoltat în felul ei obișnuit: nu spune nimic, nu mai face nimic) și să se rebrenduiască în lumea largă – dar Victor Ponta nu a fost ales și numit ca să-și facă imagine bună în lume, ci ca să conducă în România.
În vreme ce tripleta Ponta-Băsescu-Antonescu joacă la masa verde, numai între ei, în viața reală se întâmplă lucruri pe care oamenii le-ar dori oprite sau măcar diminuate. Corupția în achizițiile publice a crescut nemăsurat de mult. Corupția și ineficiența serviciilor publice la fel. Inegalitatea se accentuează. Sărăcia a revenit la valori de creștere. Investițiile străine se diminuează cu repeziciune. Investițiile bugetare scad, că trebuie economisiți bani publici pentru plata datoriilor externe, salariile și pensiile românilor. Consumul gospodăriilor scade de trei ani consecutiv. Inflația nu se reduce. Migrația nu se oprește. Calitatea serviciilor publice nu se îmbunătățește – învățământul, sănătatea, protecția mediului, ordinea publică și apărarea. Mass-media sunt într-o stare care solicită intervenția fondurilor publice. Companiile de stat continuă să înregistreze pierderi uriașe. Economiile populației scad.
Am putea face o listă mai lungă, dar nu ne ajută cu nimic. Nici unul dintre cei trei (Ponta, Băsescu, Antonescu) nu are un dram de înțelegere sau deschidere față de măcar una din problemele care frământă societatea românească. Iar acestea nu sunt probleme inventate, ci reale, chinuitoare, de zi cu zi.
Consecința?
Este vizibilă în primul grafic care ilustrează evoluția încrederii în cei trei politicieni de vârf ai României din mai 2012 până în iunie 2013. Victor Ponta a primit un credit mediocru la instalarea sa în funcția de premier (mai 2012-43-45%), a coborât repede, a mai primit o gură de oxigen după victoria la alegerile parlamentare (ianuarie 2013-38%), iar apoi s-a îndreptat fără oprire către nivelul de 30%. Acest nivel arată că dacă promite ceva numai unul din trei români îl crede. Dacă spune că nu a plagiat, atunci doi români din trei pufnesc neauzit – serios??? Dacă spune că vor veni investițiile străine în valuri și se vor crea locuri de muncă, cei doi români din trei, dintre care unul deja se pregătește să emigreze, ridică din umeri și își șoptesc în gând: nu mai spune!! Publicul nu strigă, nu iese în stradă, nu vorbește cu voce tare. De aceea nu dispar sociologii buni, căci ei știu să-i întrebe pe oamenii tăcuți, cam ce-ar spune, dacă ar spune.
În primul grafic se mai poate vedea ceva. Crin Antonescu este strict dependent de performanța la guvernare a domnului Ponta. Dacă Victor Ponta ajunge cu încrederea la nivelul cel mai de jos al domnului Boc (adică sub 10%), atunci Antonescu nu va fi mai mult decât un politician generator de neîncredere.
Pe lângă cei doi, Traian Băsescu încearcă să revină în încrederea publică. E o performanță că s-a întors la 15% după ce a zăcut sub 10% ani întregi, neputând măcar să iasă singur pe stradă sau să vorbească oamenilor altfel decât prin facebook sau televiziunile de știri. Acum încearcă să-și facă partid. Să-i urăm un nivel ceva mai sus de 4-5%, cât va obține…
Lipsa de încredere în politicienii de vârf nu înseamnă că USL nu mai este votat. Intenția de vot pentru USL este ilustrată în graficul al doilea, pentru aceeași perioadă de timp. Actul votării este un act de alegere pe listă închisă. Este perfect posibil să-l votezi pe X, dar să nu crezi că va face ceva bun pentru România.
Aceasta este situația de acum: politicienii români sunt votați, dar majoritatea nu are încredere în ei. Nici din România, nici din afara României. Dacă nu ai încredere în ei, nu faci nimic din ce vor ei. Ba chiar pe dos.
Aceasta este adevărata dramă a societății noastre.
