Războiul speciilor

Un amic povesteşte cum, în timpul genocidului împotriva maidanezilor de acum vreo zece ani, se ocupa prin Drumul Taberei cu nişte afaceri care implicau căţăratul pe blocuri. De acolo, de sus, a văzut cum trupele de hingheri dezlănţuiţi s-au ciocnit o vreme cu armatele de pensionari, partizani ai maidanezilor, până când, într-o bună zi, patrupezii au dispărut subit de pe câmpul de luptă. Parcă intraseră în pământ. Dispariţia lor i-a nedumerit pe hingheri şi a calmat ca prin farmec plutoanele de partizani.
Concomitent, amicul meu lua notă, din vârful blocului, de apariţia unor haite de câini pe acoperiş. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată. Partizanii i-au salvat din calea agresorului aplicând tactica strămoşească a retragerii în munţi, adaptată puţin la vremurile noi. Au cărat în spate maidanezii în vârful acestor munţi urbani, scăpându-i astfel de la moarte sigură.
A fost ultima confruntare sângeroasă dintre om şi câine din Capitală. Maidanezii s-au obişnuit treptat cu oraşul, cucerind pe nesimţite teritorii vaste: parcări, apartamente de bloc, mall-uri, curţi, locuri de joacă, sedii de firme, participând activ sau ca spectatori la toate evenimentele publice, de la mitinguri la competiţii sportive. S-au mai întâmplat şi mici accidente, de exemplu să intre din greşeală pe pista unei curse de maşini (de parcă oamenii nu fac asta), dar până la urmă neprevăzutul e farmecul oricărei convieţuiri.
Imagini cu exemplare aşteptând cuminţi culoarea verde la semafor sunt deja istorie. Specia a evoluat, azi ştie chiar să ia troleul câteva staţii. Numai stră-stră-stră-străbunicii lor alergau bezmetici pe străzi căutându-şi stăpânul, dar asta se întâmpla demult, pe vremea când Ceauşescu demolase cartiere întregi de case pentru a ridica blocuri (care, culmea, aveau să-i salveze mai târziu). Astăzi, locuiesc confortabil în ele, trezind cu lătratul lor vecinii de scară.
Nimic ieşit din comun să-i vezi azi cu limba scoasă de atâta aşteptare în staţia de autobuz. Doar cifre tot mai îngrijorătoare cu oameni muşcaţi sau omorâţi de-a dreptul i-au pus uneori şi pentru scurtă vreme într-o lumină proastă. În rest, lumea oamenilor a trebuit să-i trateze de la egal la egal. Asociaţiile de protecţie a animalelor au desăvârşit această lucrare printr-o intensă activitate culturală.
Străinii aflaţi în vizită la noi se miră tare când văd haite de câini în libertate prin oraşe şi citesc în asta un semn de sălbăticie umană. S-a întâmplat mai demult ca un turist japonez să moară, fiind muşcat de un maidanez în plin centrul Capitalei. Maidanezul găsit vinovat de uciderea străinului a fost smuls din mâinile gloatei de barbari care era să-l linşeze şi adoptat de o familie cumsecade de nemţi. Poate mai trăieşte şi azi, i-au spus Boschito.
Foste glorii de cinema, tineri oengişti cu inima mare, politicieni cu inimă de câine, maidanezi reîncarnaţi în om au lătrat continuu la bestiile cu două picioare, adică la noi ceilalţi, făcându-ne să ne simţim o specie inferioară. Bine organizaţi în asociaţii, ne-au tot explicat că pornirile noastre criminale şi cruzimea manifestată împotriva unor suflete exact ca noi, dar fără apărare nu fac cinste speciei umane. Că din cauza asta nu merităm să fim numiţi oameni.
Am aflat în toţi aceşti ani că maidanezul este un fel de om care nu poate vorbi, în rest se bucură, oftează, se enervează şi lăcrimează la fel ca noi toţi. Sigur că mai face uneori pipi şi caca pe străzi sau prin parcuri, dar ce, n-aţi văzut oameni ieşind din birt stropind primul pom întâlnit în cale sau vomitând în mijlocul trotuarului? Normal că se mai pierde cu firea uneori, muşcă oameni, mai ucide din greşeală, dar oare noi nu ne batem, nu ne căsăpim între noi aiurea?
Deseori m-am simţit vinovat când a trebuit să o rup la fugă, seara târziu, prin parcarea de sub podul de pe Barbu Văcărescu, unde îmi las uneori maşina, pentru a ajunge la portieră înaintea haitei, convins fiind că nu arăt suficientă simpatie faţă de egalii mei. Am trăit şi mici scene de groază, tropăind lângă portieră cu cheia în mână, nerăbdător să dispar în maşină dacă se poate fără un maidanez ataşat de fund.
M-am bucurat că am scăpat, mereu, la limită, dar ştiam de la amicii mei de la protecţia animalelor că nu se poate ca maidanezii să se fi enervat din senin, dacă nu cumva i-am provocat. Este posibil să se fi repezit din cauză că ţi-e frică, mi s-a mai spus. Câinii simt adrenalina generată de frică şi asta-i scoate din minţi la fel de tare ca mirosul de beţivi sau transpiraţia îmbâcsită din uniforme. Şi iarăşi m-am simţit puţin vinovat, ruşinat chiar de laşitatea mea. Recunosc că am o mică traumă din copilărie, când m-a muşcat un câine de arcadă. Chiar şi azi păstrez o mică cicatrice pe sprânceana dreaptă. De atunci, fug şi de pechinezi. Practic, din urechi îmi curg valuri de adrenalină când aud cel mai mic lătrat.
Asta nu m-a împiedicat să adopt un maidanez superb, mai încăpăţânat ca un catâr. A refuzat zile în şir să plece din faţa casei, deşi l-am gonit cât am putut. Am cedat după o săptămână, măcinat de sentimentul că mă port ca un animal cu bietul câine. M-a învins şi s-a instalat cu arme şi bagaje în curtea unde avea să lase în dar în următorii doi ani 14 pui. Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi că n-am sterilizat-o.
Mi-am zis că, la urma urmei, trăieşte izolată într-o curte şi iese la plimbare doar sub supraveghere strictă. Adevărul-adevărat este cel expus mai sus: câinii, în special maidanezii, sunt exact ca noi, oamenii. Se îndrăgostesc şi iubesc cu aceeaşi pasiune. Când a intrat în călduri, nimic nu a mai stat în calea unui mascul instalat săptămâni în şir în faţa porţii. A aşteptat-o cu răbdare şi a încercat totul pentru a se vedea măcar câteva clipe în intimitate cu iubita lui, ceea ce s-a şi întâmplat într-o seară. Din neatenţie, am scăpat-o din curte. A două oară la fel, a treia nu va mai fi pentru că avem deja programare la medic.
Dar adevărata revoluţie de eliberare a câinilor de sub tirania oamenilor s-a produs anul trecut, când Curtea Constituţională a abolit practic eutanasierea, stabilind că în cazul uciderii Maidanezului de către Om se încalcă legea fundamentală. Practic, cu decizia asta maidanezii au intrat în rândul oamenilor, căpătând drepturi depline. Mi-am spus atunci că mai e puţin şi o să vină vremea când maidanezii vor căpăta drepturi de proprietate asupra teritoriului luat în stăpânire şi, poate, va trebui cândva să pun curtea şi pe numele câinelui adoptiv. Între timp, are şi o fiică, singura păstrată din cei 14 copii (nu ştiu sigur dacă e corect politic să le zic pui, acum, după decizia Curţii de anul trecut).
Moartea lui Ionuţ, copilul de patru ani sfâşiat de câini acum două zile în Bucureşti, ar trebui să ne trezească pe toţi la realitate. Nu, câinii nu sunt oameni! Nu, nu suntem egali, nu avem de-a face cu suflete la fel ca oamenii doar pentru că instinctul pur animalic al supravieţurii i-a învăţat să aştepte la semafor sau în staţii de autobuz. Nu, nu sunt scutiţi de măsura radicală a stârpirii când numărul lor ne ameninţă viaţa, siguranţa şi liniştea. Cine moare de mila lor să-i ia acasă, să-i sterilizeze sau să-i păzească de masculii răbdători şi foarte eficienţi (dacă pot).
Unii oameni, care pretind că mor de grija maidanezilor, pe care-i adoptă doar pentru a-i arunca înapoi în stradă, pot fi consideraţi în schimb animale. Unele asociaţii specializate în aşa-zisa protecţie a animalelor se comportă mai rău ca fiarele când simt mirosul banilor. Sterilizarea a devenit, şi ea, o bună afacere. Castrarea unui maidanez poate ajunge cât o operaţie de hernie la om.
Unii politicieni şi activişti, care fac tot posibilul pentru a bloca orice tentativă de a civiliza jungla oraşelor, prelungind la infinit acest absurd război al speciilor, se comportă la fel în goana lor bezmetică după voturi. Opriţi, vă rog, prin orice mijloace, acest delir care nu ne face cinste ca specie.
M-am cam săturat să mă simt mereu vinovat că sunt om în faţa unei haite de câini.