Observ un entuziasm nefiresc față de decizia Consiliului Județean Dolj de a amplasa viitorul Centru Internațional „Brâncuși“ în incinta Muzeului de Artă, pe strada Unirii. Dincolo de declaraţiile voioase ale autorităţilor, cred că ne aflăm în fața unei grave greșeli, deoarece odată cu noua construcţie, un veritabil monument de arhitectură al oraşului va fi iremediabil alterat…
Pentru a fi mai bine înțeles, voi face o scurtă incursiune în Craiova sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Pe atunci, orașul avea în jur de 40.000 de locuitori, fiind unul dintre cele mai mari din tânărul Regat al României, alături de Iași, Brăila sau Constanța. Dezvoltarea economică și socială a vremurilor determinaseră autoritățile să construiască câteva edificii publice, esențiale pentru buna funcționare a noului stat. Vom aminti în acest sens sediul Băncii Naționale, construit la 1888, Liceul „Carol I“ care poartă acest nume încă din 1885, Școala Centrală de Fete (actualul sediu al Muzeului Olteniei) construită în 1905, Uzina Electrică din Valea Vlăicii, construită în 1885, Palatul de Justiție (astăzi Universitatea din Craiova) construit la 1880, Bisericile „Sf. Dumitru“ în 1889 și „Sf. Ilie“ în 1893 etc. După cum se vede, multe din frumoasele clădiri ale Craiovei de astăzi reprezintă efortul cârmuirii din acele vremuri de a da orașului nu doar instituții de referință, ci și construcțiile în care acestea să-și poată desfășura activitatea.
La rândul lor, craiovenii înstăriți au contribuit după posibilități la zestrea arhitecturală a orașului. În tot centrul, încă mai există casele ridicate de „oamenii de afaceri“ din epocă, fie că era vorba de proprietarii de moșii, de negustori sau de industriași. Reședințele familiilor Vorvoreanu, Drugă, Geblescu, Pleşia sau Poenaru sunt doar câteva astfel de exemple și stau mărturie despre transformarea orașului dintr-un târg oarecare, în cel mai dinamic şi elegant oraș al Olteniei. În această ultimă categorie, a reședințelor de familie, intră și palatul a cărui construcție a fost începută în 1898 de către Constantin Dinu Mihail, probabil unul dintre cei mai bogați români ai acelor vremuri.
Fără a intra în prea multe amănunte, voi spune că palatul său a fost gândit încă de la început pentru a fi cea mai frumoasă clădire particulară a orașului. În acest scop, Dinu Mihail a cumpărat terenul pe cea mai importantă arteră a Craiovei (devenită ulterior strada Unirii), cea care unea centrul orașului – atunci ca și acum, Valea Vlăicii – de Parcul Bibescu, aflat încă în construcție. Nu întâmplător, pe această stradă se găsesc și acum multe dintre casele cu statut de monument istoric ale Craiovei și poate că ar fi fost și mai multe dacă autoritățile comuniste nu ar fi dispus demolarea tuturor construcțiilor cuprinse între hotelul Palace și hotelul Minerva, imediat după cutremurul din 1977.
Dar Dinu Mihail nu s-a mulțumit doar cu cel mai bun amplasament din oraș, ci a vrut să lucreze și cu cel mai bun arhitect din țară. Trebuie spus că școala de arhitectură românească se înființase abia în 1892, iar puținii arhitecți români care profesau își făcuseră studiile în străinătate, mai ales la Paris. Totodată, arhitectura românească se afla pe atunci în căutarea unei identități proprii, care, din fericire, nu a întârziat să apară. Poate că și din acest motiv, Dinu Mihail i-a încredințat lucrarea sa arhitectului Curții Regale, francezul Paul Gottereau. Ca să folosim o expresie contemporană, acesta era „cel mai bine cotat“ arhitect din perioada respectivă, iar capacitățile sale fuseseră deja probate prin proiectarea și construcția mai multor edificii majore ale Capitalei, precum Palatul Cotroceni sau Palatului CEC de pe Calea Victoriei.
Revenind la Craiova și privind la Muzeul de Artă, trebuie să fim de acord că demersurile întreprinzătorului oltean au fost încununate de succes. Așa cum și-a dorit, reședința familiei sale a fost de la inaugurarea sa și până astăzi un edificiu de referință în orașul Craiova și o mărturie peste zeci de ani a spiritului european de care dispuneau românii acelor vremuri.
Şi, totuşi, nu putem vorbi despre Palatul Jean Mihail (numit așa după unul dintre cei doi fii ai lui Dinu Mihail) fără a ne raporta şi la frumoasa grădină care îl înconjoară. Chiar dacă astăzi aceasta nu mai este decât o palidă replică a ceea ce a fost la inaugurarea palatului din 1907, ansamblul format din palat și grădină formează un tot unitar de care nu putem face abstracție și pe care nu putem să-l evaluăm separându-i componentele.
Să nu uităm că Paul Gottereau a proiectat clădirea modificând și completând configurația terenului, astfel încât să obțină un efect maxim. Accesul în curte, împrejmuirea, aleile, pavimentul acestora, copacii, suprafețele înierbate au fost gândite, proiectate și ulterior construite în directă relație cu clădirea principală, fiind două entități care se completează și se sprijină reciproc, contribuind fiecare la frumusețea ansamblului. Monumentul istoric nu este doar clădirea, ci clădirea în ambianța sa generală, așa cum a fost gândită, proiectată și executată.
Iată de ce consider că ridicarea unei noi clădiri în curtea palatului va conduce inevitabil la alterarea până la distrugere a relației speciale dintre construcție și mediul din care aceasta face parte, grădina înconjurătoare. Așa cum am arătat mai sus, Palatul Jean Mihail este un monument de arhitectură unic nu doar pentru că întrunește calitățile cerute, ci și pentru că este o parte din istoria burgheziei craiovene, o poveste despre succesul personalităților orașului. Prin urmare, nici un motiv din lume nu poate fi suficient de solid pentru a susține instalarea unui nou edificiu în perimetrul proiectat de Paul Gottereau. Nici măcar a unui Centru Internațional „Brâncuși“.
Legat de acest aspect, aș vrea să fiu bine înțeles. Intențiile Consiliului Județean sunt cât se poate de frumoase și merită să fie susținute. Constantin Brâncuși este un motiv de mândrie națională, iar un centru cultural care să-i fie dedicat era și este obligatoriu. Din nefericire însă, amplasamentul ales de Consiliul Județean Dolj este total nepotrivit.
Fără să-mi permit să dau sfaturi, mai ales pentru că acum este prea târziu, iar răul pare să fie deja făcut, voi afirma că Brâncuși are nevoie de mai mult decât atât. Înainte de orice altceva, Craiova era datoare să ofere un amplasament în care construcția dedicată să nu intre în nici un fel de conflict, de nici o natură. „La umbra marilor copaci nu crește nimic, decât iarbă nevolnică“, i-a spus Brâncuși lui Auguste Rodin atunci când l-a părăsit pentru a merge pe drumul său. După mai bine de o sută de ani de la această frază, un centru cultural dedicat celui mai mare sculptor al secolului al XX-lea nu trebuie să fie pus în umbra nimănui și nici nu trebuie să umbrească pe nimeni.
Voi încheia, dar nu înainte de a adăuga că în incinta Colegiului Agricol „Constantin Brâncuși“, aflat pe strada cu același nume, încă mai există clădirea în care marele sculptor a început să învețe și pe care a frecventat-o între 1894 și 1898. Doar că, urmare unei mentalități care afectează mai toate monumentele istorice, aceasta este o clădire uitată și – din nefericire – supusă unor intervenții care i-au modificat fațada. Memoria lui Brâncuși ar impune o atitudine și față de această clădire…
