Regula e stranie, dar am verificat-o de mai multe ori: cu cât un profesor e mai mare în realitate, nu doar în titluri, cu atât are orgoliul mai mic. Într-o sâmbătă, la ora 6 dimineaţa, doamna profesor Maria Siemionow a luat avionul de la Cluj spre Bucureşti. La 9 dimineaţa era deja la recepţia hotelului Hilton de lângă Ateneu, unde a fost anunţată că trebuie să aştepte trei ore pentru o cameră cu vedere.
La ora 10 intram în holul hotelului, un pic cam prea emoţionat, şi doamna profesor mă ruga să nu stăm mai mult de o oră împreună pentru că e un pic cam prea obosită. Dacă doreşte, putem discuta mai târziu, i-am spus. „Nu. Trebuie să fiu întotdeauna disponibilă să vorbesc despre asta“.
Maria Siemionow este frecvent listată printre cei mai influenţi zece chirurgi din lume aflaţi încă în viaţă. Are doar 65 de ani şi a plecat din Polonia, unde a absolvit Medicina, pentru a ajunge primul chirurg din Statele Unite care a efectuat un transplant de faţă. „Ştiu că pare science-fiction, dar e adevărat“, mi-a spus de mai multe ori doamna profesor Maria, în timp ce-mi descria cum operează şi ce cercetează. În termeni de specialitate, ce face ea se numeşte microchirurgie plastică şi reparatorie. Acele chirurgicale pe care le foloseşte în timpul operaţiilor au între 40 şi 100 de microni. Diametrul unui fir de păr este între 60 şi 90 de microni.
„Uită-te la mâna ta şi mişcă-ţi degetele“, îmi spune doamna profesor. „Ai 27 de oase în faţa ochilor, controlate de 28 de muşchi. Cu ele poţi să arunci o minge sau să ridici un ac; sunt suficient de puternice să zdrobească un măr şi îndeajuns de sensibile să apuci o pană fără să-i strici forma. Ai în faţa ochilor un mecanism minunat şi complex şi, atunci când este stricat, durează ore în şir să-l reparăm cât de cât“. Maria Siemionow a început prin a efectua transplanturi de mână; este şi motivul pentru care a venit la Cluj, unde consiliază o echipă de chirurgi care va efectua primul transplant de acest tip din România.
În urmă cu 20 de ani, doamna profesor Maria a călătorit în mai multe misiuni în Mexic sau în sudul Turciei unde, împreună cu alţi colegi din organizația Medici fără Frontiere, reparau mâinile copiilor din regiunile puţin dezvoltate. „Mulţi dintre ei aveau şi arsuri pe faţă şi atunci m-am gândit ce bine ar fi dacă aş putea să-i ajut şi cu asta. Cred că atunci mi-a venit prima oară ideea unui transplant de faţă şi, timp de două decenii, m-a bântuit ideea asta. În spitalul american în care lucram aveam un laborator şi acolo am început să efectuăm transplant de faţă pe modele animale experimentale“.
De ce? De ce i-a trebuit mai mult acestei femei educate în Polonia comunistă şi ajunsă chirurg într-un mare spital american? De ce n-a rămas cuminte în banca ei, de ce mai mult risc şi aventură, ce e cu visul ăsta american întrupat în faţa mea de o doamnă blondă, care bea un suc în Hilton-ul bucureştean? „Când mă fascinează ceva în sala de operaţie, când observ ceva nou, îmi vin idei noi şi încep să caut explicaţii“, parează doamna profesor.
E totuşi enervantă. E prea simplu ca să fie reală. Şi eu sunt curios, şi eu caut explicaţii. „Da, e dată multora curiozitatea, dar nu mulţi sunt cei care merg mai departe de curiozitate şi încep să cerceteze. Dacă oamenii nu s-ar întreba unde îi poate duce curiozitatea, dacă n-ar munci ca să-şi extindă câmpul cunoaşterii, atunci nu ar mai exista inovaţie. Dacă toţi am fi mulţumiţi cu ceea ce suntem şi unde suntem, cu stabilitatea noastră, dacă nu am fi puţin nebuni…“.
E sfântă nebunia asta a doamnei profesor Maria. La început, mulţi erau pregătiţi s-o ardă pe vrăjitoare. Când efectuezi un transplant de faţă, scria profesorul Iain Hutchison, fondatorul Britain’s Facial Surgery Research Foundation, transformi o persoană sănătoasă, dar desfigurată, într-una bolnavă care arată mai normal. „Nu! Transformi un pacient care este numit monstru, într-un om mulţumit, aflat pe viaţă în tratament imunosupresiv, cu efecte adverse, dar suportabile“, spune doamna profesor Maria. „Cineva care nu şi-a pierdut faţa nu poate înţelege complet de ce pacienţii nu mai doresc să trăiască atunci când nu au faţă“.
Transplantul de faţă nu este o operaţie estetică. Prima femeie căreia doamna profesor Maria i-a efectuat un transplant de faţă, Connie Culp, nu avea nas, respira de patru ani printr-un tub, se hrănea printr-un tub, nu avea dinţi, nici cerul gurii, nici maxilar. Nepotul ei se temea de ea, fugea de ea. Douăzeci şi două de ore a durat operaţia condusă de Maria Siemionow, din care nouă ore şi zece minute prelevarea feței de la donatorul decedat. Chirurgii au trebuit să recupereze integral ţesutul facial al donatorului, disecând artere, nervi şi oase pentru ca să le conecteze apoi la arterele, nervii şi oasele lui Connie Culp. Repetaseră deja totul de 40 de ori pe cadavre în sala de disecţie, cronometraseră exact fiecare timp al operaţiei, fiecare îşi ştia exact locul şi gestul pe care urma să-l facă. „E ca un puzzle uriaş“, îmi explică doamna profesor Maria. Un puzzle pe care îl asamblezi folosind ace subţiri cât firul de păr.
Dumnezeu n-a murit. Doar a coborât printre noi şi, din cauza asta, îl recunoaştem mai greu.
Thomas Starzl, chirurgul american care a reuşit primul transplant de ficat şi pe care doamna profesor Maria l-a cunoscut şi admirat, a pierdut mulţi pacienţi pe masa de operaţie până ce, în 1980, a descoperit că poate utiliza ciclosporina ca terapie imunosupresivă şi astfel a scăzut enorm frecvenţa respingerii organului transplantat de către corpul primitor (rejet). Şi datorită acestei descoperiri, rata de succes a unui transplant de faţă, la doi ani de la efectuarea operaţiei, este de peste 90%.
Dar sfânta nebunie nu-i dă pace doamnei profesor Maria. „Astăzi luăm celule stem adulte de la primitor şi de la un donator neînrudit şi le fuzionăm. Ne aşteptăm ca asta să reducă episoadele de rejet. În modelul experimental, am administrat şobolanilor de laborator astfel de celule şi nu a mai fost nevoie să le dăm imunosupresive pe viaţă. E un prim pas spre rezolvarea problemei tratamentului pe viaţă cu imunosupresive“. Straniu, nu? În urmă cu 35 de ani, tratamentul cu imunosupresive era o descoperire epocală. Astăzi a devenit una din problemele pe care oameni ca Maria Siemionow încearcă să le rezolve.
E nebunia noastră sfântă, nebunia omului modern: niciodată mulţumit cu ce are, întotdeauna frământat de un înger (sau un diavol?) care-l împinge mai departe. Nu sunt puţini cei dintre noi care au în ei această sfântă nebunie. Dar foarte puţini sunt cei care au curaj să se lase în voia ei.
PS. La trei luni de la efectuarea primului transplant de faţă, Connie Culp a reînceput să-şi simtă faţa. La cinci luni, creierului ei a reînceput să aibă o prezentare corticală a noii fețe. La un an după operaţie, a putut din nou să-şi mişte muşchii feței, să râdă şi să plângă. La un an şi jumătate de la operaţie, nepotul ei a sărutat-o pe obraz. Pentru prima dată.
