Raportul oficial care confirmă toate semnalele de alarmă trase în ultimii ani de câțiva medici și jurnaliști onești a fost publicat de Ministerul Sănătății în săptămâna dintre Crăciun și Revelion. În ciuda anumitor trompete TV care au încercat să cosmetizeze debandada, realitatea nu mai poate fi negată. Una dintre cele mai serioase probleme de sănătate publică la nivel european este complet scăpată de sub control în România. Iar rușinea noastră colectivă este că a fost nevoie de o tragedie ca să-i dăm atenție.
Despre mecanismul defect prin care în medicina românească sunt supravegheate și controlate infecțiile intraspitalicești/nosocomiale și rezistența la antibiotice s-a vorbit în media și înainte de tragedia din Colectiv. Viața a mii de pacienți români, nu doar a victimelor din Colectiv, a fost și înainte pusă în pericol. Dar doar după ce jurnalistul Cătălin Tolontan a abordat subiectul în acel context foarte încărcat emoțional, problema a captat atenția tuturor.
Pentru că bacteriile rezistente la antibiotice produc cele mai de temut infecții intraspitalicești, cele două probleme medicale sunt strâns interconectate și administrate împreună atât la nivel european, cât și la nivel național (în cadrul aceluiași program în România) sau la nivel de spital (unde același compartiment le monitorizează). Fenomenul creșterii rezistenței la antibiotice, necontrolat cum este el în prezent în România, va duce în doar câțiva ani la apariția unor infecții de care nu ne vom mai putea vindeca. Pericolul este atât de mare încât în alte țări europene a devenit o prioritate și soluții caută toată lumea: de la cancelarul german Angela Merkel și cei mai importanți oameni de știință europeni până la instituțiile de specialitate din Statele Unite. Dar nu și în România.
Deși în octombrie 2015 Institutul Național de Sănătate Publică a atenționat că vom deveni statul UE cu cel mai mare consum de antibiotice, documentul care descria răspândirea uluitoare în țara noastră a bacteriilor rezistente la tratament a trecut atunci aproape neobservat. Autoritățile politice ale momentului nu păreau încă să sesizeze gravitatea fenomenului. Dacă nu apăreau îngrijorările legate de infecțiile pe care victimele din Colectiv le puteau lua din spitalele bucureștene în care au ajuns, și astăzi acest subiect ar fi fost ignorat.
Două elemente foarte importante trebuie subliniate aici:
1. Infecții intraspitalicești există în toată Europa, dar foarte puține țări europene au în spitale la fel de mulți microbi rezistenți la tratament ca România (conform statisticilor Centrului European pentru Controlul și Prevenirea Bolilor – ECDC).
2. Pentru a rezolva o criză trebuie mai întâi să admiți că ea există. Dar în România, și înainte, și după Colectiv, oficialii politici (susținuți de televiziunile anexate și de medici politizați) au ales să închidă ochii în fața acestei crize majore.
Raportul publicat pe site-ul Ministerului Sănătății între Crăciun și Revelion nu face altceva decât să admită oficial existența acestei crize. Mai multe informații despre care s-a scris/vorbit în media românească și înainte, și după Colectiv, și pentru care unii jurnaliști au fost insultați public sau acuzați că nu respectă eforturile medicilor, tronează astăzi chiar pe pagina oficială a Ministerului Sănătății. Le enumăr pe cele mai importante.
„Există un grad redus de raportare a infecțiilor nosocomiale pentru luna noiembrie“ – așadar spitalele din România dezinformează autoritățile centrale în privința unei probleme majore de sănătate. Există, desigur, și spitale cu manageri responsabili, dar majoritatea spitalelor verificate au raportat în noiembrie o incidență a infecțiilor nosocomiale între 0% (ZERO este imposibil și teoretic, nu doar practic) și 0,8%. Media la nivelul UE este de 5,7% – dacă am da crezare raportărilor respective, ar însemna că spitalele din București sunt printre cele mai sigure din Europa.
Mint spitalele cu bună-știință sau pentru că nu au încotro? Răspunsul a fost de mult lămurit în anchetele publicate de Hot News, PRO TV sau Viața Medicală încă înainte de tragedia din Colectiv. Dar astăzi el este oficial și pe site-ul Ministerului Sănătății: „Nu toate spitalele au capacitatea de a realiza autocontrolul privind circulația microbilor în spital“. De ce se întâmplă asta?
Să vedem ce spune raportul oficial al Ministerului Sănătății:
*din cauza unor „obstacole de natură economică“ care au de-a face inclusiv cu faptul că multe spitale publice trebuie să lucreze cu laboratoare de analize „externalizate“ (adică private, din afara spitalului);
*nu există suficienți medici;
*regulile prin care pericolul poate fi diminuat nu sunt respectate de „personalul“ din spitale (citatul exact: „complianța personalului este scăzută”).
Subliniez din nou că nu vorbim despre o boală rară sau despre o problemă de sănătate care-i afectează doar pe unii. Nu! Această criză ne pune în pericol pe toți cei care am fost sau vom fi vreodată internați într-un spital românesc. Dar o treime din bolile de acest fel pot fi prevenite dacă infecțiile intraspitalicești sunt atent supravegheate și consumul de antibiotice strict controlat. Se întâmplă asta în România? Nu!
Au spus-o jurnaliștii în ultimii ani și abia acum o recunoaște și Ministerul Sănătății. Acei jurnaliști care au scris/relatat despre această criză au făcut-o nu din clarviziune, ci pentru că medici responsabili și onești din mai multe spitale din țară le-au atras atenția. La rândul lor, acești medici au ajuns la jurnaliști pentru că nu au găsit receptivitate și înțelegere la managerii spitalelor lor. Manageri în mare majoritate numiți politic și pentru care o problemă a spitalului devine urgentă abia atunci când pătează imaginea „firmei“ și, consecutiv, duce la scăderea popularității politicianului/partidului care le-a dat postul. Dacă în România mai multe televiziuni ar beneficia de o oarecare independență de politic (ceea ce nu e, din păcate, cazul), atunci această criză ar fi primit suficientă atenție mediatică pentru a crea presiunea publică necesară schimbării. Din nefericire, a fost nevoie de o tragedie pentru a rupe acest cerc vicios.
Persistența acestui cerc vicios este, de fapt, cea mai mare problemă de sănătate a României în 2016. Cu prea puține excepții, reformele reale în România se datorează fie unei tragedii, fie sunt dependente de un om suficient de încăpățânat în a-și urma principiile. Lăsat să funcționeze în inerția lui, sistemul este dispus să producă inclusiv statistici mincinoase pentru a se autoconserva. Chiar dacă asta înseamnă să ne calce sănătatea și viața în picioare.
