Instituţional şi politic, România joacă iarăşi la limită. Ne îndreptăm în mare viteză către un dezastru greu de evitat în ultima clipă, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, când un miracol ne-a salvat de la prăbuşire. În acest peisaj sumbru, şi-a făcut apariţia o nouă specie, care se naşte de regulă înaintea marilor tragedii din viaţă unui popor: defazaţii. Ei, defazaţii mari şi mici, se ocupă cu orice altceva înainte de cataclism: pactizează cu inamicul, se remarcă prin prostul obicei de a trage în ţinte false sau, pur şi simplu, îşi pierd vremea luptând pentru cauze minore. Urmează descrierea apocalipsei în detaliu.
1. Cel mai mare pericol îl reprezintă azi acapararea ţării, după alegerile locale şi generale din acest an, de către singurul partid care a făcut din corupţie o virtute şi criteriu de promovare. Riscul revenirii la partidul-stat este real, major şi începe cu Bucureştiul. Toate sondajele indică în acest moment că PSD câştigă indiferent pe cine aruncă în luptă, dacă alegerile se vor desfăşura într-un singur tur. Liberalii au făcut totul pentru a le netezi calea. Mai întâi au ofensat electoratul cu Buşoi, apoi l-au retras pentru a face loc unui perdant cu vocaţie. Oferta la sectoare se anunţă la fel de proastă.
Dacă se vor ţine într-un singur tur, alegerile locale vor reconfirma în proporţie covârşitoare primarii aleşi în 2012, când USL a câştigat masiv. Cu Bucureştiul adjudecat, tăvălugul pesedizării ţării nu va mai putea fi oprit la alegerile din toamnă. Criteriile de integritate adoptate de partid sunt o glumă proastă la care nu rade nimeni. PSD a rămas partidul crimei organizate, garanţia menţinerii României în zona statelor subdezvoltate. Or, în guvernările corupte şi populiste, cetăţenii nu plătesc taxe la buget, ci taxe de protecţie. Borfaşii îşi rezervă dreptul de a prădui bugetul şi îşi asumă obligaţia de a arunca mici firmituri gloatei sărăcite care îi votează mereu fix pentru asta.
Iar aici apare o noutate. Celor indecişi dacă să emigreze acum sau peste câţiva ani, prezentul le mai aduce o veste încurajatoare: alternativa a dispărut. Liberalii s-au pesedizat, experienţa USL a desăvârşit procesul de contaminare. Sigur, habotnicii partidelor liliput vor ţipa că ei sunt calea, adevărul şi viaţa de după moartea partidelor mari. Adevărul îl cunosc şi ei foarte bine. S-au construit greşit, ca ambiţii personale. Nu s-au coagulat, din păcate, ca energii pozitive în jurul unor idei. Au eşuat şi ratat şansa de fi altceva, iar marile partide n-au dispărut, ci au devenit unul şi acelaşi Mare Partid.
Aşa arată, în mare, dezastrul politic. La acest tablou se adaugă resemnarea tuturor că s-ar mai putea face mare lucru. Liberalii s-au împăcat că vom avea alegeri locale într-un singur tur. Nimeni din PNL nu luptă în mod real pentru revenirea la două tururi, deşi există o şansă mică, mică de tot, dar reală, de a mai salva ceva. De ce nu lupta liberalii? Cei mai mulţi nu vor, ceilalţi au înţeles. Cam toată lumea e fericită cu locale într-un singur tur, inclusiv preşedintele inexistent. Reconfirmarea hărţii din 2012 va avea, din păcate, efecte dramatice pentru businessul local pe termen lung. Se închide piaţa.
2. În privinţa prăbuşirii instituţionale, cea mai spectaculoasă cădere o înregistrează preşedinţia. Într-un singur an, Klaus Iohannis a ajuns irelevant sau subiect de glume, un caraghios care „urmăreşte cu atenţie“ totul, dar nu mişcă nimic. Căderea acestei instituţii-cheie a atras după ea o avalanşă de alte abdicări instituţionale, într-o ţară obişnuită să execute ordinele venite de sus.
Cum singurul ordin clar venit de sus este „pe loc repaus“, asistăm la o demobilizare şi confuzie instituţională fără precedent: nici externele, nici serviciile, nici alte instituţii atente să urmeze linia oficială nu par să mai ştie exact ce au de făcut, nici în interiorul ţării, nici în afară ei.
Iohannis a scos preşedinţia de pe lista instituţiilor pe care se poate conta în ziua când a luat apărarea Antenei 3 în procesul de evacuare iniţiat de ANAF. Marele defazat, preşedintele Klaus Iohannis n-a înţeles nimic din ce se întâmplă în jurul său, din miza simbolică majoră a aplicării până la capăt a hotărârii judecătoreşti pronunţate acum un an şi jumătate în cazul lui Dan Voiculescu.
Într-un gest de trădare fără precedent faţă de publicul care l-a votat în 2014, Iohanis s-a coborât la aranjamente pe sub masă cu televiziunea lui Voiculescu. Blatul a devenit strident graţie omului său de încredere, Dan Mihalache, coautorul prăbuşirii Administraţiei Prezidenţiale în derizoriu. Iohannis a negat în mod explicit orice înţelegere cu Antena 3 când era deja mult prea târziu.
Simţind slăbiciunea manifestată la vârful puterii, avocaţii borfașilor au profitat din plin pentru a reveni cu agresivitate în spaţiul public. A fost nevoie de intervenţia atipică a ambasadorului american, Hans Klemm, pentru a încuraja autorităţile să meargă mai departe cu procesul de evacuare. Numai că încurajările au fost adresate expresis-verbis premierului Dacian Cioloş. De ce şi-ar mai bate cineva capul cu un defazat?
Imaginaţi-vă coşmarul postelectoral cu un preşedinte-marionetă la Cotroceni. Cu un PSD gata să-l suspende în caz că mişcă din sprâncene (suspendarea e mult mai simplă acum cu cvorum de doar 30%), Klaus Iohannis îşi va înghiţi lungile tăceri de frică să nu-l audă cineva. Ani de zile de aici încolo va fi ca în bancul zilei publicat recent de HotNews.ro: La Cotroceni opreşte o maşină goală. Din ea coboară Iohannis.
3. Vi se pare prea pesimist şi cam exagerat? Ce ziceţi dacă DNA-ul nu va mai fi ce-a fost? Curtea Constituţională a decis, la jumătatea lunii februarie, că sunt neconstituţionale o serie de prevederi din Codul de Procedură Penală care prevăd că supravegherea tehnică dispusă de procuror poate fi efectuată nu doar de „organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei“, ci şi de „alte organe specializate ale statului“.
Ce înseamnă asta? Încă nu ştim exact, până când nu apare motivarea Curţii Constituţionale. Unii comentatori, ca Ioana Ene de la Ziare.com, se întreabă deja dacă nu cumva bilanţul glorios al procurorilor DNA este cântecul de lebădă al Codruţei Kovesi? E cam prea devreme pentru a scrie necrologul instituţiei, dar cert este că avocaţii dintr-o serie de cauze penale cu interceptări au introdus deja numeroase cereri de revizuire la instanţe.
De modul cum motivează Curtea această decizie – care oricum pune în dificultate muncă procurorilor – depinde viaţa sau moartea DNA. Judecătorii vor stabili în motivarea lor cât de mare va fi aria distrugerii sau dacă vom avea o simplă reaşezare instituţională.
Alţi comentatori, uşor defazaţi în raport cu realitatea dură, au identificat adevăratul inamic cu care trebuie luptat. Acesta este chiar DNA-ul şi groaznicele lui defecte. El ne face, desigur, tuturor viaţa un iad. În articolul intitulat „DNA. Trezirea la realitate“, Sorina Matei descrie o instituţie aflată în pragul imploziei, al cărei bilanţ pe bune se rezumă la o abundenţă de rateuri şi erori. Azi, când Voiculescu conduce ţară din închisoare şi îngenunchează instituţii.
Frauda comisă constă în generalizare abuzivă, lipsa unei baze factuale precise şi momentul prost ales pentru a face filozofia dreptului penal. Unele din aspectele sesizate se pot discuta punctual, dar nu aşa, împingând muniţie pe ţeavă adversarilor DNA într-un context negru pentru democraţia românească. În caz că aţi uitat contextul, revedeţi punctele de mai sus.
Nu mă îndoiesc că Sorina Matei doreşte binele unei instituţii pentru care a luptat mereu. Textul ei se doreşte poate a fi un avertisment, un apel la corectarea unor excese pentru a nu fi speculate de adversarii instituţiei. Aşa cum l-a scris şi comunicat, a reuşit doar să le ofere detractorilor DNA argumente suplimentare. Nu se poate, totuşi, să nu aminteşti nici un cuvânt de raportul MCV scris la superlativ, de încrederea masivă de care se bucură Kovesi în interiorul şi în afara ţării, de faptul că unii anchetaţi care au reclamat mari abuzuri la CEDO au pierdut glorios.
Cum un dezastru nu vine niciodată singur, mai sunt câteva luni până când şi Curtea Constituţională se va afla în faţa unei mari provocări. În iunie expiră trei mandate de judecător. Din păcate, acest parlament şi acest preşedinte vor face noile propuneri. Ţineţi cont că şi până acum deciziile în cauze delicate se adoptau uneori la limită, cu cinci la patru. Cum va fi din vară încolo? Curtea Constituţională, vă reamintesc, este instituţia care în momente-cheie salvează democraţia de la lovituri de stat, ne salvează de legi aberante votate de un parlament de inconştienţi sau echilibrează raporturile de putere. Să ne rugăm pentru ea.
4. În acest peisaj dezolant, singurele ancore de optimism rămân publicul conştient de gravitatea momentului, guvernul Cioloş, cu toate limitările lui politice, şi câteva instituţii încă funcţionale. Pariem mai departe pe sprijinul Statelor Unite, putem uita complet de Bruxelles-ul ocupat cu criza migraţiei, Brexit şi alte nenorociri infinit mai mari decât apetenţa pentru autodistrugere a unei ţări din Est.
Este mai puţin decât în 2012, decât în 2014 şi mai rău ca niciodată. România a mai trecut prin situaţii când totul părea pierdut, când USL intra în parlament cu 70% sau când Victor Ponta se vedea jupânul României, dar s-au produs miracole. Şi de această dată, numai o minune ne-ar putea salva de anii de întuneric care vin peste noi. Luptaţi-vă până în ultima clipă pentru viitorul vostru, nu aşteptaţi salvarea mereu de la alţii. Miracolele nu s-au întâmplat singure. Tot datorită vouă, ele au fost posibile.
