Asemenea tragediei de la „Colectiv“, scandalul substanţelor dezinfectante diluate este o hârtie de turnesol, o oglindă în care România, aşa cum este ea cu adevărat, îşi relevă întreaga ei dimensiune de impotenţă, avariţie şi complicitate criminală. La o distanţă de jumătate de an, impostura sistemulului de sănătate naţional este expusă, iar, o dată cu ea, este revelată solidaritatea subterană şi tenace, cea care a a asigurat autorilor acestui act criminal imunitate şi acces la resurse publice.
Istoria acestei mistificări cu consecinţe incalculabile este istoria României înseşi, aşa cum este ea, în anul de graţie 2016. Fardul şi butaforia europeană sunt date la o parte. Ce se vede este chipul unui stat şi al unei naţiuni – un chip care nu poate evoca decât teribilul impas în care acestea se plasează. Între „Colectiv“ şi „Hexi Pharma“, numitorul comun este dat de potenţialul României de a provoca, în mod deliberat şi constant, un rău incomensurabil cetăţenilor ei.
Această Românie este, înainte de toate, o elită transpartinică, ce refuză, cu cerbicie, orice reformă care ar putea moderniza statul. Singura constantă, pe care anii ce trec nu o afectează, este aliajul de lăcomie şi de demagogie iresponsabilă care o defineşte. Politica de recrutare mizează, exclusiv, pe loialităţi ce murdăresc: ea înlătură, programatic, meritul profesional, spre a privilegia fidelitatea faţă de şefii de reţele de influenţă şi acoliţii lor. Politica este un furnizor de imunitate şi un dispecer ce alocă resurse. Rolul parlamentarilor, în cele mai multe dintre cazuri, este acela de a acţiona, decisiv, spre a bloca orice iniţiativă de aplicare a legii. Recentele evoluţii scandaloase legate de reforma cadrului penal nu sunt un accident, ci asumarea, publică, a unei viziuni despre stat şi societate, ca edificiu dominat de inegalităţi şi de privilegii. Sistemul de sanătate, edificat timp de decenii, este opera acestei elite. Alianţele oculte cu mediul de afaceri sunt temelia acestei bogăţii care se cere crescută şi apărată, împotriva justiţiei şi a legii înseşi.
Această Românie este, mai apoi, statul însuşi, cu labirintul său insondabil de ministere şi de agenţii, un teritoriu dominat de birocraţia ubicuă. Este acel stat al lipsei cronice de transparenţă, acel stat ce preferă monopolul spre a limita concurenţa, acel stat condus se cei ce asigură comunicarea între patronii de firme şi bugetul public, acel stat care se disculpă, lacrimogen, ori de câte o tragedie afectează naţiunea, acel stat care recoltează impozitele incomplet şi ineficient, acel stat solidar cu instituţiile private corupte, dar ostil cetăţeanului şi drepturilor sale. Supravieţuirea reţelei organizate în jurul „Hexi Pharma“ se datorează acestui stat. Abdicând de la misiunea sa constituţională, el este un inamic al cetăţenilor, prin însăşi complicitatea cu cei care au imaginat mecanismul sofisticat de fraudare.
Această Românie este, nu în cele din urmă, naţiunea letargică şi hipnotizată de show-uri tv şi de seriale ridicole, naţiunea incapabilă, cu excepţia unei minorităţi ce rămâne excentrică şi marginală, să-şi apere libertăţile în faţa unui stat care o trădează şi o atacă, constant. Această naţiune, (aceea care îl aplaudă, în sectorul 4 al Bucureştiului, pe Popescu-Piedone), este captiva elitei şi a sistemului instituţional şi mediatic dezvoltat şi întreţinut de ea. Momentele în care speranţa pare că prinde chip sunt înghiţite de marasmul ce se hrăneşte din indiferenţă civică şi din subdezvoltare cronică. Valul de nemulţumire se izbeşte de acest domeniu inexpugnabil al pasivităţii generalizate.
România anului 2016, aşa cum este ea: datoria de luciditate este singura la care nu putem renunţa. A te ridica, donchişotesc, împotriva acestei corupţii ce ucide, literalmente, este răspunsul pe care îl putem da tăcerii şi abandonului. Este aceasta o luptă pe care, probabil, nu o vom putea câştiga, niciodată. Dar este lupta pe care suntem obligaţi să o ducem, până la capăt, spre a ne salva propria onoare şi demnitate, atâta cât a mai rămas.
Ioan Stanomir -contributors.ro