Frânturi de gând – trufandale

Abia în miez fierbinte de vară şi de vacanţă începeam să mâncăm roşii din grădina noastră. Le pândeam de când începeau să capete culoare şi din verde crud se făceau mai întâi un verde alb, apoi galben, ca în final să ajungă la maturitate, numai bune de salată. Pregăteam masa şi dădeam repede fuga printre rânduri. O culegeam pe cea mai mare şi mai frumoasă, fără pete, vergeturi sau crăpături. Avea câteodată 500 de grame, alteori mai mult. Îmi umplea căuşul palmelor ca apa izvorului când eram însetată. O tăiam cu grijă felii şi adunam sămânţa pe un şervet de hârtie pe care-l puneam la soare, la uscat. Pregăteam deja recolta de anul viitor. Pe la începutul lui februarie le pregăteam stratul. Construise socru-meu un soi de jardiniere din lemn pe care le umpleam cu compost, le aduceam la căldură, făceam puţin loc cu degetul şi puneam în gropiţă tot câte două seminţe. În câteva zile, udate şi încălzite, încolţeau. Toată primăvara le plimbam când pe băncuţă la soare, când în casă la căldură. Pe vremea asta răsadurile erau suficient de puternice să fie plantate afară, în câmp des-chis. În miez fierbinte de vară se roşeau fructele noi, iar noi mâncam cele mai gustoase şi mai parfumate roşii. Demult nu le-am mai simţit gustul. Acum, când mănânc roşii, simt de parcă aş ronţăi carton îmbibat într-un suc acrişor, puternic diluat.
Cu vreo trei ani în urmă am ajuns pe-acasă într-un început de iunie. În trei zile cât am stat nu prea am avut timp să mă bucur de tihnă, că toată lumea era curioasă ce-am făcut pe unde-am fost cât am lipsit. Mesele au stat tot întinse şi scaunele tot pline de musafiri cu chef de vorbă. Oltenii mei sunt oameni calzi şi primitori, unul n-a venit cu mâna goală în vizită. Un văr mi-a adus vreo 3 kg de roşii din cultură proprie.
– Ia, vară-mea, că-s de la mine din solar, producţie proaspătă!
– Sper că nu le-ai pus stimulenţi cu tona, ştii că sunt cancerigeni, nu?, am ţinut eu să-l pun cumva în temă cu ce n-aş vrea să mănânc. Senin, cu conştiinţa împăcată, mi-a răspuns:
– Stai liniştită, pentru mine pun separat, fără chimicale. Alea-s doar pentru piaţă, să crească mai mari şi mai frumoase.
Am rămas perplexă şi aproape că era să-nghit o muscă, de nu m-aş fi grăbit să-nchid gura şi să-mi înghit cu noduri vorbele ce mi se buluceau pe limbă. Am tăcut, am mulţumit politicoasă şi-am aruncat roşiile la găini. Au zăcut un timp triste şi stinghere pe bătătură, nici găinilor nu le-au trebuit.
Am trecut azi prin piaţă. Gem tarabele sub greutatea sutelor de roşii cu pieliţa îmbujorată, una mai frumoasă decât cealaltă, toate perfecte, toate strălucitoare.
– Hai, cucoană, să-ţi dau roşii, mânca-ţi-aş ochii tăi, m-a abordat cu tupeu o vânzătoare! Ia uite la mama ce frumoase sunt, le mănânci cu ochii! N-au nici un pic de sămânţă, doamnă, perfecte!, şi-mi rupe repede una să-mi demonstreze că are dreptate.
– Nu-mi trebuie mie roşiile tale, eu nu mănânc decât roşii cu seminţe, i-am răspuns sec, cu ochii la miezul verzui ca o flegmă de extraterestru ce se prelingea uşor pe degetele femeii.
– Haoleu, doamnă, că lumea numai de-asta cere, dum­neata eşti mai cu moţ! Auzi la ea, roşii cu seminţe, a mai bombănit încruntată în barbă, şi-a recompus zâmbetul ademenitor şi-a abordat altă persoană doritoare de prospături.
– Hai la mama, că le dau ieftin, doar 10 lei kilu’, mânca-ţi-aş!
Plătim scump otravă la pachet şi nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Avem trufandale!
Lucia Stroilă