de Lucia Stroilă
Irina e prietena mea de o viaţă şi tot de-o viaţă duce o luptă nedreaptă cu kilogramele depuse pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale. Nu-i o fată urâtă, dimpotrivă, e-o blondă suavă, cu ochi precum cerul senin şi-un zâmbet în stare să topească gheţari, dar, dacă privirea îţi alunecă mai jos de bărbie, nu mai găseşti nimic din ce te-a atras iniţial la ea. Are 165 cm şi 120 kg.
Irina iubeşte cu patimă două lucruri în viaţa asta: pe Virgil – fostul soţ şi eclerele. Combinaţia e fatală, pentru că excesul de amândouă îi ameninţă acum viaţa, căci da, are obezitate morbidă. Diagnosticul i-a căzut în cap ca o cărămidă de pe acoperiş şi câteva zile a fost atât de ameţită că nu s-a ridicat din pat decât ca să meargă la toaletă şi să schimbe cutia de şerveţele. Din când în când lua de pe noptiera de la capătul patului reţeta cu ce şi cât are voie să mănânce, o citea şi izbucnea din nou în lacrimi. După ce i-a trecut şocul şi izvorul lacrimilor a secat, s-a dus la baie, a făcut un duş rapid, s-a îmbrăcat, a dat c-o umbră de parfum şi s-a oprit la Top-Topul din colţ să-şi ia zece eclere. În următoarele 24 de ore a privit filme siropoase, a plâns şi-a mâncat eclere. Că dacă nu atunci, atunci când? Să nu-şi ia nicicum un ultim adio de la una din iubirile vieţii ei?
De la Virgil nu şi-a luat adio nici după zece ani de când el şi-a făcut bagajul şi-a plecat la alta fără să privească înapoi. Încă îl sună zilnic sub diferite pretexte, de la nota 2 luată de fecior la fizică, până la apa ce-a picurat toată noaptea în baie. Virgil se enervează, dar îi răspunde după primul apel, indiferent dacă este acasă în pat sau în concediu cu noua şi stabila lui parteneră. Irina ia asta ca pe o promisiune de revenire şi continuă să aştepte ziua de mâine, când e foarte posibil ca el să se sature de actuala şi să se întoarcă spăşit acasă. N-a schimbat nimic din ordinea lucrurilor. Are acelaşi covor, aceeaşi perdea la fereastră, în şifonier atârnă pe umeraş o pereche de blugi şi-un tricou pe care el le-a lăsat, din grabă, acolo. După uşă aşteaptă cuminţi papucii lui şi pe cuierul din baie prosopul cu care s-a şters când a făcut ultimul duş. Toate-s triste şi duc dorul bărbatului care a uitat drumul spre ea.
Mai nou a început să iasă. Seara nu se mai închide în casă, ci trece întâi pe la biserica din parc. Şi-a mutat speranţele în faţa icoanelor şi merge să le împrospăteze zilnic, aşa cum împrospătezi apa florilor din vază când vrei să le păstrezi mai mult. Se roagă la toţi sfinţii şi şi-a luat duhovnic. E convinsă că asta-i lipsea, că ceva din sfaturile duhovnicului şi rugăciunile ei fierbinţi îl vor aduce pe Virgil la sentimente mai bune. Îl vor aduce acasă. Între timp lasă reţeta pentru dietă să se îngălbenească pe noptieră şi-şi alină singurătatea nopţilor reci cu câte un ecler cu ciocolată. Şi gâfâie când face câţiva paşi pe jos.
Unii ar numi asta dragoste, alţii, mai pragmatici, dependenţă. Atâta timp cât ajunge să facă rău, e doar un drog de care nu poate scăpa de bună voie. Nici măcar de nevoie.
