de Lucia Stroilă
Ca de obicei, mă grăbesc. Totdeauna reușesc să plec de acasă mai târziu decât ar trebui și sunt într-o continuă alergare. La bancă, la metrou, la piață, la birou. Trec prin fața brutăriei și-mi aduc aminte că n-am pâine. Intru. Înăuntru, o bătrână slabă, adusă de spate, cu fața brăzdată de riduri adânci, nu se hotărăște ce vrea. Un domn cu fiica lui de zece ani privesc cu atenție vitrina de prăjituri. Eu tropăi și mă uit îngrijorată la ceas, vânzătoarea devine nerăbdătoare.
– Hai, mamaie, hotărăște-te odată, că mai așteaptă lume la rând.
Bătrâna zâmbește și mai face o dată un calcul cu ochii în batista în care are împăturite niște bancnote.
– Mă hotărăsc, mă hotărăsc, rostește agale și iar își plimbă privirea peste coșurile pline cu bunătăți. O privesc cu coada ochiului. Are broboadă neagră, o fustă ponosită, o sacoșă de rafie și-un flanel de lână tricotat și vopsit acasă.
– Dă-mi trei turte, dă-mi și patru lipiuțe. Hai, pune cinci.
– Turte de-astea simple, vrei?
– Simple, maică, simple. Sunt bune, mămică, abia aștept s-ajung acasă să le încălzesc pe plită. Sunt bune și moi, mă asigură și-mi zâmbește ștrengărește, de parcă mi-ar descoperi un mare secret. Îi întorc zîmbetul. Brusc, îmi devine dragă, parcă e a mea, parcă o pierdusem undeva prin amintiri și acum revine să-mi redea liniștea și să-mi arate că timpul se scurge oricum, indiferent dacă mă grăbesc sau nu. Turta e 1,50 lei, lipiuța 50 de bani. În total 7 lei. Întinde cu mâna tremurătoare o hârtie de cinci lei și una de un leu.
– Șapte lei, mamaie. Mai trebuie, o îndeamnă, vigilentă, vânzătoarea.
– Aaa, mai trebuie? Na, maică, na, și mai întinde cu regret încă o hîrtie de un leu. Își strânge restul bancnotelor în batistă și-mi spune în felul acela ștrengăresc de parcă mi-ar împărtăși un secret: Știi, maică, au covrigii aceia, așa… buni, mămică, buni rău! Așa bine se înmoaie în zamă… Dar nu mai iau, am oprit trei lei să am de drum, trebuie să ajung acasă.
Între timp, îmi comand pâinea, o plătesc și mă îndrept spre ușă. Ea își proptește sacoșa pe un scaun și-și îndeasă plăsuța cu pâinici în ea.
– Buni sunt și covrigii ăia, maică, buni rău, vorbește acum ca pentru ea fără să-și piardă lumina de pe față. Mie-mi stă un nod în gât, mama ei de viață. Mă opresc în prag, mă scormonesc în geantă, adun trei lei și-i întind cu lacrimi în colțul ochiului.
– Ia, mămăiță, să ai de drum.
Îi ia și-mi mulțumește fericită ca un copil care-a primit cea mai râvnită jucărie.
– Îți mulțumesc, maică, bogdeaproste! Mulțumesc, măicuță, râde cu ochii și cu toată fața ei mică și ridată ca o hârtie boțită, îi strânge tare în pumnul închis, lasă jos sacoșa și se întoarce la vânzătoare să ia și-o pungă de covrigi din aceia buni. Se înmoaie așa bine-n zamă…
