Un cer tulbure. A plouat peste noapte, mărunt, chinuitor. Aerul e rece. Curat. După un drum pe cărări șerpuitoare, sus, în vârf de munte, se vede o clădire, ca o fortăreață. E Spitalul de Pneumoftiziologie „Tudor Vladimirescu“ din Runcu, Gorj. Locul unde mii de pacienți urcă anual. Unii se întorc sănătoși, alții își găsesc sfârșitul acolo. Cu o istorie impresionantă, „Titanicul de pe munte“, cum i se spune Spitalului din Runcu, ascunde între zidurile groase poveștile chinuitoare ale pacienților cu tuberculoză cărora boala la distruge plămânii.
În vârf de munte, în Gorj, se află spitalul unde pacienții care suferă de tuberculoză vin să își găsească vindecarea. Un drum șerpuitor ne duce în fața unității medicale. Câțiva pacienți se plimbă pe o alee lungă, străjuită de brazi. La intrarea în curtea spitalului se vede o căsuță veche. Portarul ne spune că este muzeul spitalului. Peste stradă este o mânăstire de măicuțe. Liniștea locului e tulburată doar de sunetul scos de câteva câțe pe care măicuțele le cresc la mânăstire.
Curioși înaintăm. În față ne apare un spital cu formă de vapor. I se spune „Titanicul de pe munte“. Povestea spitalului începe în urmă că aproape o sută de ani.
În anul 1936, sub domnia Regelui Carol al II-lea, în timpul în care marele gorjean Gheorghe Tătărăscu, născut la Poiana (Gorj), era prim-ministru al României, sub patronajul Ligii Naţionale Contra Tuberculozei, terenul situat pe Muntele Măgura Șușenilor a fost trecut ca teren de utilitate publică, urmând ca pe acesta să fie construit un „Sanatoriu pentru tuberculoşi“.
Sanatoriul este situat la o altitudine de 780 de metri, într-o zonă calcaroasă. Spitalul este un monument arhitectural construit sub formă de vapor cu trei etaje, care poate fi văzut chiar din zona oraşului Rovinari, aşa cum și-a dorit marele om politic al Gorjului, Gheorghe Tătărăscu, să-l poată vedea de la propriul conac de la Poiana.
Bătrânii din zonă povestesc că Tătărăscu le-ar fi cerut arhitecţilor să facă o clădire cu „atâtea uşi câte zile are un an“. Și așa și este, după cum ne spune managerul spitalului. „Construcţia a început în anul 1937. A avut ca model o construcţie din Elveţia, planurile fiind întocmite de arhitectul Viecelli. Materialele de construcţie au fost cărate cu atelaje trase de boi și cai din Șușeni. Sanatoriul a fost dat în folosinţă, iniţial, cu un număr de 150 de paturi. Clădirea are forma literei «Y» , cu braţele din faţă larg evazate. Aripile clădirii sunt destinate spitalizării bolnavilor, iar prelungirea (coada) literei Y este folosită pentru administraţie, la parter există un compartiment de explorări funcţionale, iar la etaj sala de spectacole“, spune Ion Ciochină, managerul Spitalului de Pneumoftiziologie „Tudor Vladimirescu“ din Runcu.
Mulţi dintre primii bolnavi trataţi aici au devenit salariaţi ai spitalului
Având în vedere pericolul care îl reprezenta TBC-ul, mulţi dintre primii bolnavi trataţi aici au devenit salariaţi ai unității sanitare. Pe atunci, în curtea mare a spitalului existau fermă, brutărie, livadă. Toate cele necesare pacienților se produceau aici.
Cel mai mare număr de bolnavi de TBC tratați aici a fost după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Cifra a crescut la 500 în anii 1950 – 1952. Cei mai mulți pacienți, însă, au fost în perioada în care s-a înfiinţat Secţia de TBC osos şi Secţia de chirurgie pulmonară. Anii au trecut, incidența bolii însă nu a scăzut, așa cum s-a întâmplat în alte țări. Tuberculoza a continuat să ucidă și să îmbolnăvească tot mai mulți olteni. „După anul 1990 s-a înregistrat o creştere a numărului de bolnavi de tuberculoză, astfel că a fost necesară o nouă reorganizare a sanatoriului, secţiile de alte specialităţi fiind transferate la alte spitale din județ. Începând cu 1 octombrie 2002, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 722/1.10, sanatoriul se transformă în Spital de Pneumoftiziologie“, povestește managerul.
Spitalul ascunde poveștile pacienților care au avut nenorocul să fie etichetați „tebeciști“
Zidurile groase ale spitalului ascund poveștile pacienților care au avut nenorocul să fie „tebeciști“, o etichetă usturătoare pentru bolnavii rușinați de boala lor. Asta fiindcă afecțiunea este asociată cu sărăcia, alcoolismul și viața dezordonată. Tuberculoza se transmite prin aer, în special în încăperi neaerisite. „De aceea, sanatoriile pentru tuberculoză erau proiectate astfel încât să existe curenți care să ducă aerul dinăuntru afară, pe fereastră. Atunci când pacienții cu TBC au început să fie tratați nu existau atâtea medicamente și terapia se baza mai mult pe izolare. Înainte, paturile erau scoase afară și pacienții stăteau întinși la soare. Poziționarea spitalului nostru este tot în funcție de soare“, spune unul dintre medicii care lucrează de zece ani aici.
În aer liber, tuberculoza se transmite greu, mai ales când este însorit, razele soarelui distrug imediat bacteria.
„Suntem singuri aici. Cu doctorii…“
Oltenia este „rezervor“ de tuberculoză, spune medicul pneumolog Marius Ciontea. Pacienții sunt în continuare stigmatizați pentru că nu am scăpat de gândirea elitei comuniste care considera TBC-ul o rușine pentru țară.
În prezent, Spitalul din Runcu are 226 de paturi, dintre care în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate – 176.
E joi, 4 mai, și aici găsim internați peste 140 de pacienți cu tuberculoză. Mulți dintre ei stau la balcon și privesc în zare. Câțiva bărbați s-au adunat la o masă așezată undeva în spatele unității medicale. Par liniștiți. Din când în când, câte unul tușește. Discuția le este acoperită de ritmurile unei melodii cu versurile de dor și jale care răsună din telefonul trântit pe masa de plastic.
Unii stau aici de luni bune. Spitalul le-a devenit casă. Le fac un semn cu mâna. Și ei mă salută. Îi întreb cum e viața lor aici. Mai isteț, unul dintre ei, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni gri, un maieu alb și o bluză de pijama cu dugi albastre îmi spune că se simte singur: „Suntem singuri aici. Cu doctorii… Sperăm că într-o zi o să ne întoarcem acasă“.
Bărbatul are trei copii care îl așteapătă într-un sat din Gorj și o soție care, de teamă să nu se îmbolnăvească și ea, dar și pentru că nu are bani de drum, nu a mai trecut pe la el de două luni.
Când vorbește de copii, vocea începe să îi tremure și își șterge lacrimile. Nu mai poate să spună nimic. „E greu…“, se aude vocea altui pacient care stă la aceeași masă.
Toți trăiesc cu aceeași speranță: vindecarea
Universul bolnavilor de TBC de la Spitalul din Runcu se limitează la ore care se scurg cu greutate, minut cu minut, de parcă timpul a încremenit între paturile de spital. Unii mai citesc o carte sau un ziar vechi de câteva zile. Toți trăiesc cu aceeași speranță: vindecarea. Facem un tur al spitalui. Într-o parte e șantier. Se simte un miros greu de praf și ciment. Managerul ne spune că saloanele de aici sunt în renovare. „Vrem să facem multe, să oferim condiții bune pacienților. Totul depinde însă de finanțare și de modul în care reușim să obținem banii. Acum suntem în renovare, vrem să terminăm și să instalăm și un lift pentru care am obținut finanțarea. Îmi doresc să îmbunătățesc condițiile de internare“, declară managerul, în timp ce întreabă muncitorii dacă totul merge așa cum trebuie.
„Hrana ar cam trebui schimbată“
Continuăm să ne plimbăm pe holurile spitalului. Faianța albă de pe pereți a căzut din loc în loc. Cea care încă rezistă este lustruită de îngrijitoare. Condițiile de internare nu sunt cele mai bune, o recunoaște managerul, dar lucrurile au mai început să se schimbe odată cu renovarea. Un pacient care aude forfotă pe hol iese în fața ușii salonului în care e internat. Se ține după noi. Îl întreb dacă este ceva ce îl supără în spital. „Hrana ar cam trebui schimbată“, îmi spune bătrânul hotărât și cu privirea ațintită spre managerul de la care cere un răspuns. Cel care se află la conducerea spitalului se uită puțin mirat și îi spune că face tot ce poate, dar că banii sunt puțini. Înainte, spitalul avea bucătărie proprie, aici se creșteau și păsări, și animale. În timp, toate s-au distrus. Multă mâncare se fura, așa că managerul a decis să externalizeze serviciul. „Am făcut o achiziție de servicii de preparare a hranei. Am externalizat serviciile, facem comenzi zilnice în funcție de recomandările medicilor de specialitate și primim mâncarea“, explică Ion Ciochină. Dezamăgit cumva de explicație, bătrânul se întoarce către salonul unde își duce suferința și murmură: „Atunci când nu mai ai sănătate nu mai ai nimic. Luptați pentru viață!“.
Vilă special amenajată pentru cazarea medicilor
Adresabilitatea către spital a crescut mult în ultimul timp. Asta și pentru că unitatea medicală a fost dotată cu aparatură care le permite medicilor să lucreze în condiții mult mai bune. Mai este însă nevoie de un computer tomograf. Acum, pentru investigațiile de înaltă performanță pacienții sunt trimiși la Spitalul din Târgu Jiu. „Avem aparatură nouă din 2015. Dispunem de aparat de laborator și aparat de radiografie digital, dar și de laborator de analize medicale cu circuit intern. Ne trebuie însă și un CT, avem un contract de colaborare cu spitalele din zonă care au astfel de echipamente“, susține managerul.
Tot în spital, pacienții au acces și la o Secție de Recuperare Medicală și Kinetoterapie dotată cu aparate noi.
Deși unitatea sanitară din Runcu este în vârf de munte, aici lucrează peste 100 de oameni. În curtea spitalului există o vilă construită pentru medici. Unii dintre ei sunt cazați aici, iar pentru asistente și infirmiere există amenajate în cadrul spitalul garsoniere. „Vila a fost construită o dată cu spitalul. Ne ajută să încurajăm medicii să lucreze aici. Este renovată și am încercat să oferim condiții cât mai bune. Sunt medici care locuiesc aici. Avem o familie întreagă care locuiește aici, ei lucrează și și-au adus și copiii“, precizează managerul.
„Trebuie luate măsuri pentru reducerea numărului de pacienți“
Marius Ciontea este unul dintre cei nouă medici pneumologi din spital care zilnic stă lângă pacienții cu TBC. Este tânăr, entuziast. A venit din Craiova și a ales să lucreze aici. Spune că cel mai important pentru pacienții cu tuberculoză este să îi înțelegi, să le dai speranță și motive să continue lupta. Bătălia cea mai mare se dă la pacienții cu tuberculoză multidrog rezistentă. În România, Ministerul Sănătăţii (MS), prin intermediul Programului Naţional de Control al Tuberculozei (PNCT), stabileşte regulile şi politicile în domeniul controlului TBC şi realizează iniţiative majore cu privire la TBC, dar în momentul de faţă nu deţine resurse suficiente pentru a asigura testare, diagnostic şi tratament universal pentru toate cazurile de tuberculoză multidrog rezistentă.
De aceea, cu sprijinul medicilor și reprezentanților pacienților, România a reușit să acceseze fonduri norvegiene și resurse de la Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei şi Malariei. Medicii spun însă că este nevoie de soluții pe termen lung.
Profilul pacientului cu TBC s-a schimbat în ultimii ani, iar statul trebuie să se adapteze nevoilor. „Din cărțile de medicină știm că TBC era cotată boala sărăciei, boala bețivanilor, însă profilul pacientului s-a schimbat foarte mult, deoarece punctul care deprimă cel mai mult imunitatea este stresul. Oamenii se stresează că nu au ce să dea să mănânce copiilor sau pentru serviciu, datorii… Fiecare are povestea lui. România este un «rezervor» de tuberculoză. Trebuie luate măsuri pentru reducerea numărului de pacienți. Un pacient care a avut TBC rămâne cu un grad potențial de a face boala din nou și de a o transmite mai departe. Trebuie să intervenim în focare, să facem controale periodice, să izolăm pacienții și să instituim tratamentul la timp“, explică Marius Ciontea.
„TBC ucide prea mult în România!“
Tânărul medic nu își dorește să plece din România, nici de la Spitalul din Runcu. Vrea, în schimb, ca medicii și pacienții să își ducă lupta într-o țară normală, care să le ofere șanse egale cu ale oamenilor din alte state europene. Spune că „TBC ucide prea mult în România!“ și că oamenii ar trebui conștientizați și educați, dar și sprijiniți să nu renunțe la tratament. „Sunt oameni care după ce iau tratamentul o perioadă se simt mai bine și pleacă din spital, renunță la terapie, fac recădere și ajung din nou la noi, iar tratamentul este din ce în ce mai complicat, greu de suportat și mai costisitor“.
Psihologul, extrem de important pentru pacienții cu TBC
Psihologul este extrem de important pentru pacienții loviți de o boală atât de greu de dus. La Spitalul din Runcu, locul specialistului este ținut de preotul care urcă și le ascultă bolnavilor suferințele. Atunci când simt că nu mai pot, pacienții merg la mânăstirea de peste stradă, unde își găsesc liniștea și puterea de a continua lupta.
Încărcați de povești, noi plecăm de la Spitalul din Runcu. Odată cu noi pleacă agale către mânăstire și un pacient gârbovit, cu barbă și mâini slabe.
Îl urmăresc cu privirea până ajunge la poarta mânăstirii și văd cum maica stareță îl ia de mână și încep să vorbească. Noi plecăm spre casă. Coborâm același drum șerpuitor care ne-a deschis universul pacienților bolnavi de TBC din Runcu. O salvare trece pe lângă noi, semn că de zeci de ani aici mersul lucrurilor e la fel, pacienții vin și pleacă.
Mă uit în spate și conștientizez cât de norocoasă sunt pentru că sunt sănătoasă. Îmi revin în minte aceleași vorbe rostite de pacientul de pe holul spitalului: „Atunci când nu mai ai sănătate nu mai ai nimic. Luptați pentru viață!“
