Câţi dintre noi nu au cel puţin o cunoştinţă, un prieten ori chiar un membru al familiei plecat la muncă peste hotare? Auzim din când în când veşti de la ei, despre cum se descurcă sau câţi bani câştigă. Auzim mai multe despre ei atunci când se întorc şi fac ceva cu banii câştigaţi, fie că este vorba despre cumpărarea unei locuinţe, a unei maşini, sau când îşi deschid o afacere.
Virgil Radu este un craiovean care a petrecut aproape doi ani în Spania, lucrând în construcţii. A plecat în 2000, la o vârstă la care nu mulţi au curaj pentru o astfel de încercare. A sacrificat din timpul ce trebuia petrecut alături de familie în ideea că, la înapoierea în ţară, va putea să îşi facă o situaţie mai bună. Virgil Radu a acceptat să vorbească despre anii în care a muncit în străinătate.
GdS: Unde aţi locuit în Spania?
Radu Virgil: Am stat în Barcelona în primele trei luni din cei aproape doi ani, după care am plecat în insule, mai exact în Menorca.
GdS: Ce impresie face Occidentul asupra nou-venitului?
R.V.: În primele săptămâni pare că eşti într-o altă lume. Acum poate că impactul este mai mic pentru că au început şi oraşele româneşti să îşi schimbe înfăţişarea. Nu am avut foarte mult timp de plimbări şi de luat pulsul comunităţii, am început lucrul la trei zile după ce am ajuns.
GdS: Cum sunt străinii la prima vedere?
R.V.: Par lipsiţi de grijile cotidiene, spre deosebire de feţele încruntate şi îngrijorate de la noi. La români încă persistă pe chipuri înnegurarea aceea dată de problemele de zi cu zi.
GdS: Te privesc spaniolii diferit pentru că eşti străin?
R.V.: Sigur că te privesc altfel. Românii aveau şi reputaţia pe care o ştim cu toţii şi încă o mai au. Numărul mare de români şi faima proastă pe care o aveam îi făceau pe spanioli să ne privească altfel. La televizor, la programele în genul „Ştirilor de la ora 5“ nu vezi decât exemplele negative în ceea ce priveşte românii plecaţi în străinătate. Despre ceilalţi nu se spune nimic, plus că şi Occidentul are uscăturile sale, ca orice pădure. Pe de altă parte, reputaţia românilor mai înseamnă şi că lucrează mult şi lucrează foarte bine şi, din aceste motive, cei care munceau cinstit erau apreciaţi, cu atât mai mult în insule.
GdS: Diferă mentalitatea lor faţă de cea românească?
R.V.: Sigur că diferă! Uite un exemplu care îmi vine în minte acum: am văzut într-o seară un domn care venise la teatru cu soţia la braţ. Era îmbrăcat în costum, dar purta sandale. Mie mi-a sărit în ochi imediat, însă ceilalţi nu au acordat atenţie acestui lucru. Pentru ei este ceva normal să nu dea prea multă atenţie celor din jur, fiecare este liber să facă orice doreşte atâta timp cât nu te deranjează pe tine cu ceva. Noi suntem mult prea preocupaţi de ce fac ceilalţi. Ne interesează mai mult ce face vecinul decât ce se întâmplă în propria noastră curte. Sărbătorile sunt altă chestiune care m-a impresionat prin cât de mult sunt respectate şi prin gradul de participare, de implicare al oamenilor în astfel de evenimente. Aproape că au mai multe sărbători decât zile lucrătoare.
GdS: Cum sunt insulele faţă de continent?
R.V.: Erau mai puţini români acolo şi viaţa mai liniştită. Singura problemă pe care am întâmpinat-o în Menorca a fost limba spaniolă. Te descurci foarte greu când nu cunoşti limba. Din acest motiv lucram într-o echipă de români. După aproximativ o jumătate de an am reuşit să învăţ spaniola suficient cât să mă fac înţeles, să pot avea o conversaţie. Totul a devenit dintr-o dată mult mai uşor.
GdS: Aţi plecat să faceţi bani…
R.V.: Trebuie să faceţi mai întâi o diferenţiere între cei care pleacă să muncească în străinătate ca apoi să revină în ţară şi cei care pleacă şi rămân acolo. Aceştia din urmă nu sunt atât de grijulii cu cheltuielile, îşi permit mai multe ieşiri în oraş ori cumpărături pentru că nu stau cu gândul că trebuie să se întoarcă acasă cu bani. Am renunţat şi eu la destule lucruri pe care mi le-aş fi dorit, însă nu am fost nici la extremă, să mă abţin de la toate cheltuielile. Nu poţi fi robot, să nu faci altceva decât să munceşti şi să strângi banii.
GdS: Cum era o zi obişnuită?
R.V.: Nu foarte spectaculoasă. Munceam zece sau 12 ore pe zi, în fiecare zi, până terminam lucrarea. Seara veneam acasă, luam masa, mai făceam cumpărăturile necesare. Ocazional, mai ieşeam împreună cu colegii, ceilalţi români, în oraş. A doua zi o luam de la capăt. Am descoperit că, spre deosebire de România, acolo, dacă ai un serviciu chiar şi mai prost plătit, cum era în construcţii, îţi permiţi o viaţă mai mult decât decentă. Spun serviciu mai prost plătit pentru că noi, ca români, poate lucram de trei ori mai mult şi eram de trei ori mai prost plătiţi. Cu toate astea, banii îţi ajungeau chiar să ieşi seară de seară ori să iei masa în oraş în fiecare zi.
GdS: Şi atunci de ce v-aţi întors?
R.V.: De prost! (Râde). Nu, glumesc. M-am întors pentru că familia mea era aici.
GdS: Dorul de casă v-a făcut să vă întoarceţi?
R.V.: Dorul de familie. Nu m-am întors din patriotism. Când munceşti zece, 12 ore pe zi, ai timp să îţi fie dor de casă numai după program. Îţi vine dor când eşti singur, seara, când stai, te gândeşti şi te întrebi ce mai fac cei de acasă. De altfel, şi vorbeam la telefon foarte mult cu familia, o dată, de două ori pe săptămână, poate mai des.
GdS: Cum aţi folosit banii pe care i-aţi câştigat?
R.V.: Încă de atunci am trimis bani acasă pentru cumpărarea unei maşini, pe care am băgat-o pe taxi. Am mai cumpărat două maşini pentru taximetrie, după ce m-am întors. Mi s-a părut o afacere uşoară şi uşor de supravegheat. După taximetrie a urmat o afacere cu o sală de internet timp de un an, apoi am deschis o secţie de confecţii în Craiova.
GdS: Ce i-aţi spune cuiva care vrea să plece acum la muncă în străinătate?
R.V.: Să ţină minte că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă.
