Statisticile arată că unul din zece români suferă de o boală de rinichi. Mai grav este că majoritatea cazurilor sunt depistate când boala nu mai poate fi vindecată.
Sistemul de prevenire şi depistare a bolilor renale este la pământ în România. Potrivit prof. dr. Eugen Moţa, şeful Clinicii de nefrologie de la Spitalul de Urgenţă Craiova, două milioane de români suferă de o boală de rinichi şi nu ştiu că o au. Pentru această situaţie sunt vinovaţi atât bolnavii, care îşi neglijează sănătatea, cât, mai ales, sistemul sanitar, care nu reuşeşte să găsească o modalitate de a obliga oamenii să meargă la un control periodic. În SUA, sistemul asigurărilor de sănătate obligă persoana asigurată să meargă la o examinare periodică. Dacă o persoană lipseşte de la acest control, aceasta îşi pierde asigurarea. În România, controalele anuale sunt obligatorii, dar doar pe hârtie, neexistând sancţiuni în caz de neprezentare la medic.
Transplantul, o şansă nesperată
Consecinţele acestei situaţii se regăsesc, după părerea prof. Moţa, în numărul foarte mare de bolnavi cu complicaţii, pentru care singura soluţie rămâne dializa. „Sistemul nu-i monitorizează pe aceşti bolnavi şi ajung în stadiul terminal al bolii, când au nevoie de tratament de substituţie: hemodializă şi dializă peritoneală şi, în ultimă fază, de transplant renal“, a declarat prof. Moţa.
În judeţul Dolj sunt 122 de bolnavi pe hemodializă şi 65 pe dializă peritoneală. Pentru cei mai mulţi dintre ei, şansa de a primi un rinichi nou nu există. „Transplantul renal este o soluţie mai bună pentru aceşti bolnavi, însă foarte puţini ajung să găsească un donator. Noi monitorizăm 30 de bolnavi transplantaţi. Este un număr foarte mic, comparativ cu al pacienţilor aflaţi pe dializă“, a mai spus şeful Clinicii de nefrologie.
Medic cu insuficienţă, depistat întâmplător
Că sistemul este ineficient o dovedeşte şi faptul că printre bolnavii care îşi neglijează sănătatea sunt şi medici. Săptămâna trecută, un medic rezident, care venise în stagiu la Clinica de nefrologie, a aflat că suferă de insuficienţă renală. Medicul avea simptome de mult timp, dar le-a neglijat. „Era palidă, cu edeme, ne-am dat seama imediat care este problema. Nu pot să cred că un medic care cunoaşte cel mai bine care sunt riscurile nu a făcut măcar un control până acum“, a precizat prof. Moţa.
În lipsa unui sistem eficient de depistare timpurie, cei mai mulţi dintre bolnavii cu afecţiuni renale cronice află foarte târziu de boala lor, în momentul în care singura soluţie este dializa.
Un compromis
Dializa este un compromis pe care bolnavul trebuie să-l facă pentru a putea trăi. Pentru că rinichiul lui nu mai funcţionează, purificarea sângelui de toxinele care altfel s-ar acumula în organism şi l-ar ucide este făcută cu ajutorul unui aparat de dializă. De trei ori pe săptămână, bolnavul este conectat la un astfel de aparat, care îi trece practic tot sângele printr-un sistem de filtre. O şedinţă de dializă durează patru ore şi jumătate. Pentru tratamentul lunar al unui bolnav cu insuficienţă renală, statul cheltuieşte aproximativ 100 de milioane de lei vechi, o sumă incomparabilă cu ceea ce s-ar cheltui pentru prevenirea sau depistarea precoce.
„Decât mort, mai bine aşa“
G.B., de 60 de ani, din Poiana Mare, face de şapte ani hemodializă. Recunoaşte că dializa nu este o experienţă plăcută, venele de la braţul drept i s-au umflat nefiresc din cauza înţepăturilor, iar în timpul şedinţei este posibil să i se facă rău, dar, cu toate acestea, şi-a păstrat optimismul. „O viaţă ne-a dat Dumnezeu şi suntem mulţumiţi că o avem aşa cum este ea. Decât mort, mai bine aşa“, a spus Gheorghe B., în timp ce aştepta pe holul spitalului să intre la dializă.
În momentul acela, o femeie în vârstă, care tocmai ieşise din sala de tratament, le-a urat celor care aşteptau la uşă „Dializă uşoară!“. De ce „dializă uşoară“? Este o urare frecventă, pe care şi-o adresează bolnavii pentru că nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla în timpul şedinţei. Unora li se face rău, în cazul altora se întâmplă să se defecteze aparatul. Gheorghe B. a păţit-o de mai multe ori până acum şi, deşi l-ar fi putut costa viaţa, o asemenea experienţă l-a făcut mai puternic: „Aparatele sunt vechi de zeci de ani şi se strică mereu. Atunci te deconectează de la aparat şi revii data viitoare. Mi s-a întâmplat de multe ori şi încă trăiesc“.
Bolnavii, plimbaţi cu taxiul
Din cauza înţepăturilor repetate, vena de la antebraţul stâng i s-a umflat, parcă stă să plesnească, dar Gheorghe B. vrea să arate că nu-i pasă. „Ce poate să facă altceva decât să se spargă? Nu-i mare lucru, mai avem vene şi la mâna cealaltă“, spune bărbatul râzând. Printre cei care îl ascultă cu atenţie se află şi Valerică M, de 54 de ani, care a început dializa în luna martie, dar nu s-a obişnuit până acum: „În timpul şedinţei, ba îţi creşte tensiunea, ba coboară şi te simţi rău. Nu cred că suntem simpatici în acele momente“.
Pacienţii nu au nici un reproş legat de organizarea serviciului, dar spun că nu ar strica dacă transportul bolnavilor ar fi făcut cu maşini echipate cu aparatură medicală de ventilat pentru cazul în care li se face rău. În prezent, transportul bolnavilor este asigurat prin contract de o firmă, care a pus la dispoziţia spitalului taxiuri.
Simptome
Multe cazuri de afecţiuni renale evoluează fără simptome. De cele mai multe ori însă, apar manifestări specifice – oboseală, paloare, modificări de culoare ale urinei, tulburări de urinare, care îl fac pe bolnav să nu se simtă bine. La femei pot să apară infecţii urinare, iar la bărbaţi, tulburări de urinare legate de anumite boli ale prostatei (adenom, cancer).
