Ciulniţaru, tat-al vârşiilor

I se zice Ciulniţaru, aşa cum altora li se spune Cuţitaru, Vrăjmaşu sau Lopătaru. Porecla-i vine de la o baltă de prin apropiere. „Mă întrebau ăştia toţi: «Bă, de unde-l prinsăşi?». «De la Ciulniţa»“. Şi aşa mi-a rămas porecla. Şi la târg tot aşa-mi dau numele“, povesteşte Alexandru Creţu, făcătorul de vârşii, întors de la câmp.

„Mergeţi în faţă şi, cum vă duceţi spre Toceni, în celălalt sat, e ultima casă pe dreapta“, ne arată un localnic. Prin ogradă, nora trebăluieşte agitată, alergând dintr-o parte într-alta. „Nu-i acasă tata, da’ se-ntoarce repede“, ne spune. De când meşteşugeşte din nuiele de răchită capcane pentru ţipari, lui Alexandru Creţu i s-a dus vestea prin Dobreşti şi dincolo de comună. „Odată a venit unu’ de la Daneţi să-i fac şi lui vârşii. Mi-a adus el nuielele. O bucată o dau cu 60.000 (şase lei – n.r.). Nu-mi vine neam să stau. Alţii vin pentru peşte. Acum câteva zile a venit un director de la Cârna şi mi-a luat şase kile. Săptămâna asta a trecut o maşină de la Bucureşti, a coborât un domn şi a cumpărat o găleată. Am şi telefon acasă. Când vrea vreunul, mă sună şi pe urmă vine şi-l ia.
S-a dus dracu’ vestea cu mine pe toate părţile. Mă scol la patru şi o iau pe jos sau cu bicicleta, spre pădure, unde sunt bălţile mai mari. Când e ploaie sau când ştiu că dă peşte mult, mă mai duc o dată şi seara, că altfel moare ţiparul până dimineaţa“.

Pe ploaie, e pericol de ţipari!

În spatele casei, bălţi şi papură. În depărtare se văd umbrele pădurii. Acolo sunt apele mai mari şi vârşiile Ciulniţarului îşi aşteaptă victimele. „Cade mult, mai ales când se bate el la icre. Sunt dimineţi când găsesc şi 15-20 de kilograme de ţipari. Am cizme cu şold, făcute de mine. Înainte făceam vaduri cu sapa, acum împletesc lesuri şi pun vârşiile la lesuri, să dea peştele în ele. Pentru crap şi ştiucă le fac mai mari“, adaugă bărbatul.

În timp ce vorbeşte, aduce nuielele şi trage un scăunel mai aproape. Se aşază şi începe să împletească. „Primăvara e cel mai urât că se-ncălzeşte apa şi dau şerpii-n vârşii, şi atunci le iau acasă. E lucru ciudat când îi vezi la un loc cu ţiparii… Da’ când dă ploaie, prinzi mulţi. E pericol de ţipari atunci!“. Degetele se zbat printre ochiuri, împletind frenetic răchita. Uşor, nuielele capătă formă. „Era baltă până lângă casă, aproape că intra în curte, unde am coteţele, că se înfundaseră ţevile. Şi am scos bârlanul cu castorul şi am dat drumul la apă. Că noi aici avem mai multe bălţi: Masa, Stratoreacu, Vadu Lat şi Ciulniţa. Aşa le-am pomenit de la ăi bătrâni. La ele vin undiţarii şi stau la pândă, aşteptând să le pice fitofagul“, adaugă nea Creţu.

Ultimul lot

De meşteşugul care l-a făcut cunoscut în comună s-a legat pe la 12-13 ani. L-a deprins de la tatăl vitreg şi, la rândul său, i-a învăţat pe alţii cum să împletească vârşii. „Le fac iarna, la iuţeală, că acum, dac-au început muncile la câmp, cine mai are timp de ele? Adun nuiele de la pădure, răchită, ca să nu se rupă. Iau câte un maldăr, nu prea multe, ca să nu se usuce, şi le împletesc. Acum, uite, mi-au rămas câteva şi le-am băgat în baltă, că se uscaseră. Şi cre’că de zilele Paştelui mai împletesc una, nu-mi ia mult, într-o oră o termin“, povesteşte simplu. Peste umăr, nepotul său, un ţânc cu ochii mari şi iute ca un titirez, îl ascultă fascinat, căscând gura la dopul din rogoz şi la pâlnia ce se ataşează vârşiilor. „Aici, în faţa lor, se pune lesul ăla de care spuneam. Poţi să laşi în baltă şi 30, 40 de bucăţi, câte ai, ca să prinzi mai mult peşte. Dacă ai grijă de ele – le pui la scuteală şi nu le laşi în soare – te ţin şi trei ani“.

Din cei bătrâni, îi numeri pe degetele de la o mână pe cei care mai împletesc vârşii. Unii nu mai văd, i-au lăsat ochii. Alţii nu mai sunt, au murit. Ochii Ciulniţarului privesc departe, spre liziera pădurii, acolo unde ţiparii se zbat printre nuielele împletite de el. Scoate un oftat, zâmbeşte ca pentru sine şi se întoarce la capcanele lui.