Pentru ei, onoare, jertfă, conştiinţă nu sunt simple noţiuni învăţate la istorie, în clasa a IV-a. Cu teama că oricând pot fi sfârtecaţi de obuze, au luptat pe front pentru români. Nu pentru bani, ci pentru patrie. Decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul“, în Craiova mai sunt în viaţă doar doi generali: Ciprian Gustav Marin şi Nicolesco Constantin.
În pelerine albe, care le definesc rolul şi sacrificiul, cei doi ridică uşor mâinile la şapcă şi salută cu deferenţă: trece armata română. Îmbrăcaţi impecabil, ca orice militar disciplinat, sprijinindu-se de un baston încrustat sau de cotul unui camarad, ultimii generali craioveni rămaşi în viaţă privesc tricolorul, care-i însoţea odinioară pe câmpul de bătălie. Ei sunt cavalerii care au luptat la Bug şi Cotul Donului, la Stalingrad şi în Caucaz, la Iaşi şi Oarba de Mureş, pe Tisa şi în Munţii Tatra.
96 de ani de amintiri
S-a născut în 1912. Paisprezece ani mai târziu, pe când intra la Liceul Militar din Craiova, Ciprian Gustav Marin nu-şi imagina că pe 1 august 1941 va trece Nistrul ca locotenent în armata română, cucerind apoi Odessa. În toamna aceluiaşi an, ajungea la vest de Dalnik. Şi acum îşi aminteşte iureşul şi momentele de groază de atunci: „Tancurile veneau cu toată viteza spre poziţia bateriei pe care o descoperiseră. L-am lovit pe cel din faţă, dar n-am avut timp să-l ochim pe al doilea, care s-a năpustit spre noi. Am fugit cu toţii vreo cincizeci de metri înapoi şi ne-am aruncat la pământ. Nevăzându-ne, tancul inamic a încercat să strivească tunurile. A renunţat repede, că era în pericol să se răstoarne din cauza săpăturii amplasamentelor. Atunci ne-am repezit la tunuri. Eu eram ochitor. Proiectilul a străbătut turela, smulgând-o. Mult mai la dreapta, la o margine de pădure, un tanc trăgea în noi. Îl vedeam ca-n palmă. Am întors un tun, am ochit şi l-am distrus. Au fost multe astfel de clipe, zile, săptămâni, luni de groază şi teamă“, povesteşte generalul.
Coleg cu regele Mihai
Camaradul său de luptă şi grad, generalul Nicolesco Constantin, s-a născut în primăvara anului 1916. După şcoala primară din Bila şi după Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, a urmat Şcoala pregătitoare de ofiţeri de la Bucureşti, într-o promoţie de excepţie – „Măria Sa Mihai Mare Voievod de Alba Iulia“, fiind elev în plutonul patru şi coleg cu viitorul rege. Frontul de vest, apoi campania din est, cu luptele de la Novorissiisk şi Krasnodar, Kuban şi, mai târziu, în 1943, în Crimeea, nu i-au rămas necunoscute. „Într-o deplasare la o aplicaţie pentru recunoaşterea terenului, camionul cu ofiţeri a intrat într-o zonă minată, fiind răniţi trei ofiţeri comandanţi de companie. Am trecut pe bacuri strâmtoarea Kerci şi am debarcat în oraşul Taman. Am cerut atunci să mi se încredinţeze comanda companiei de cercetare. În Caucaz am dus lupte de cucerire şi am rezistat asalturilor inamice. Sute de cadavre aveam în jur. Îmi amintesc până şi gustul mâncării calde“, spune comandantul de atunci.
În jurnalul de front sunt trecute, pe ore, momentele de la Krimskaja. Abia în 16 aprilie 1943 s-a întors „în ţara şi patria sa“. Sunt urmaşii lui Mihai Viteazul, cum îi caracterizează colonelul de cavalerie Bujor Iovănel, cavalerii care „s-au dus hotărâţi la luptă, fără altă părere de rău decât aceea, poate, că la o cumpănă aşa de mare, n-au decât o viaţă de dat“. Ei sunt ultimii generali…
Zece cavaleri de Dolj
Cu aproape 15 ani în urmă, în România se mai aflau în viaţă 150 de cavaleri ai Ordinului militar de război „Mihai Viteazul“, din 1.265 de ofiţeri militari decoraţi cu această distincţie în cel de-al doilea război mondial. În judeţul Dolj, numărul lor se ridica la zece (date culese din „Veteranii de război doljeni pe drumul onoarei şi jertfei ostăşeşti – 1941-1945“).
