Un drum bătătorit mai mult de ploi şi de piciorul omului decât de utilaje, cu buruieni pe margine şi o cale ferată în apropiere. Îi spune „Coloniei“. Pe stânga şi pe dreapta se-ntind case cu design asemănător. Sunt fostele locuinţe ale specialiştilor veniţi din toată ţara ca să lucreze la fabrica de ulei şi zahăr, construite de nemţi după cel de-al doilea război mondial.
Lucrătură nemţească
În curte, familia Oprescu dă mâncare păsărilor. Bărbatul a lucrat vreme de 25 de ani în fabrica de ulei. „Toată platforma asta industrială pe care o vedeţi a fost investiţia Republicii Populare Române. Au făcut-o nemţii, apoi, când au venit, ruşii au luat tot, inclusiv gardurile. După război, statul a hotărât să facă aici un combinat de industrie alimentară. Dar casele erau deja construite. Când le-au făcut, germanii au ţinut cont de faptul că eram lângă Jiu, că e cale ferată lângă noi. Acum, când trece trenul nu se simte deloc în casă“, povesteşte cu mândrie bărbatul. „Pereţii sunt foarte groşi, fundaţia e de aproape un metru lăţime, ne-am dat seama când am forat pentru puţ. Beciul e făcut din beton, am găsit şi nişte robinete de apă. Era conceput ca un adăpost antiatomic. Am încercat să dăm nişte găuri cu pichamărul, să tragem nişte ţevi, da’ n-am putut să găurim zidul. Dormitoarele sunt perete în perete, căldura trece dintr-unul în altul. Instalaţia electrică din cupru e de prin anii’ 40 şi încă e bună. Există canalizare aici în Coloniei, apă aveam de la fabrică până acum câţiva ani, când au considerat că nu este potabilă“, adaugă şi soţia sa, Viorica Oprescu.
„Ne-am lăsat tinereţea aici“
Pe vremea „coloniştilor“, se muncea nonstop la fabrici. Erau aduşi oameni din toată ţara – de-aici vine şi denumirea străzii, care a rămas neschimbată până în zilele noastre. Oprea Oprescu a venit din Padea, prin ’82. A terminat Electromecanica, iar pe-atunci lucra în cercetare, la mecanica rocilor, la Institutul din Petroşani. „Am venit la Podari prin concurs. Mi-am lăsat tinereţea aici. Munceam zi şi noapte. Am făcut invenţii din cenuşă. Dar munceam din pasiune. Erau oamenii trup şi suflet, dacă se întâmpla ceva şi-i chemai în miez de noapte, nu ezitau să vină. Dar era altfel viaţa, ne mergea bine. Se lucra la roabă, la scripete la început. Şi, cu toate astea, nici o clădire nu s-a degradat. Este adevărat, s-a şi investit enorm în fabrica de ulei în ultimii ani“, spune Oprea Oprescu.
Vorbeşte cu mândrie despre ce era odată uleiul făcut la Podari. Unul dintre cele mai bune tipuri din Europa. „Băgau babele degetul şi gustau şi ştiau că ăsta e cel mai bun. Pentru că noi aici avem un sol aparte şi seminţele de floarea-soarelui dau alt gust. La început, făceam 50 de tone de ulei în 24 de ore, apoi am ajuns la 400 de tone. Aveam ateliere în curte, totul era făcut de noi. Acum, se lucrează cu firme şi se cheltuiesc foarte mulţi bani. Oricum, profitul era mai mare atunci decât este acum“, mai spune bărbatul, care are şi acţiuni la fabrică.
A fost odată o stradă tristă
Viorica Alexandru aşa îşi aminteşte strada Coloniei: tristă, fără garduri, fără verdeaţă. A venit aici prin ’78-’79, ca angajat al fabricii de zahăr. „Stăteam cu chirie în locuinţe de serviciu. Eram ca musafirii. După ’90, am cumpărat şi am devenit proprietari“, povesteşte femeia, deschizând poarta. Curtea este plină de zarzavaturi. Aşa sunt toate celelalte de pe Coloniei, pentru că oamenii şi-au gospodărit spaţiul cum au putut mai bine. Deşi au peste 50 de ani, casele sunt rezistente. De asta nu se plânge nimeni.
Adela Teodorescu locuieşte alături, într-o casă confort I. S-a mutat din Poiana Mare la socri, care lucrau la fabrică prin ’74. Grădina e în spate, cu faţa spre clădirile Cargill. Cele două vecine spun că sunt trei tipuri de locuinţe pe stradă, dintre care una este garsoniera, care are doar o cameră, cu baie, bucătărie, sală şi verandă. „Eu stau în genul acesta de casă. Dar am făcut îmbunătăţiri. Am închis veranda, am transformat cămara în bucătărie, iar bucătăria a devenit dormitor“, îşi descrie Viorica Alexandru habitatul. Camerele sunt suficient de mari încât nimeni să nu se plângă de spaţiu. Alături, socrii Adelei Teodorescu au primit o casă confort I, cu trei camere, sală, dependinţe, pod, pivniţă. Aşa sunt toate din rând cu ea. Micuţe, cu grădini de zarzavaturi, vopsite discret. În fiecare e închisă o poveste, o viaţă…
